Connect with us

Uncategorized

​INTERVIU Spectacolul care vorbește despre „România fragilă, cu oboseli, răni, lupte interne și încercări de maturizare” și a făcut turul Europei: E ciudat că la 30 de ani de la Revoluție noi nu circulăm cu spectacolele de teatru – Cultura

Published

6 ani ago

on

​În septembrie 2016, la mai puțin de un an de la incendiul din clubul Colectiv și de când ieșise pentru prima dată la proteste în stradă, regizoarea Carmen Lidia Vidu lansa proiectul „Jurnal de România”, pe care chiar ea îl descrie ca fiind trecerea ei de la teatru care „pe lângă estetic și emoțional, este și funcțional”. 3 ani mai târziu, cele 3 spectacole din proiect – „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”, „Jurnal de România. Constanța” și „Jurnal de România. Timișoara” au făcut turul Europei – jurnalele au ajuns la publicul din Austria, Germania și Belgia. O performanță rară în condițiile în care „e ciudat că la 30 de ani de la Revoluție noi încă nu circulăm cu spectacolele de teatru”, spune Carmen Lidia Vidu, într-un interviu acordat HotNews.ro.

Trailer „Jurnal de România. Constanța”:

La 3 ani de la lansarea „Jurnal de România”, un proiect de teatru documentar, cu siguranță cel mai important și matur din cariera ei, Carmen Lidia Vidu poate trage linie mulțumită: spectacolul „Jurnal de România. Constanța” s-a jucat acum o lună în fața publicului din Bruxelles, pe scena Bozar, în cadrul Europalia, unul dintre cele mai importante festivaluri de pe continent. La întoarcerea din Belgia, regizoarea s-a apucat de lucru pentru cel de-al patrulea spectacol din proiect: „Jurnal de România. 1989” – un spectacol despre Revoluție care va avea premiera la 30 de ani de la Revoluție pe scena Teatrului Național din București, cu Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale.

„Jurnal de România. Constanța” în fața publicului străin

  • „Jurnal de Romania” – un proiect onest despre o România fragilă, cu oboseli, răni, lupte interne și încercări de maturizare

” ‘Jurnal de Romania’ este un proiect onest despre o Românie fragilă, cu oboseli, cu răni, cu lupte interne, cu încercări de maturizare. Prin documentar i-am descoperit pe cei de lângă mine. Proiectul m-a maturizat și mi-a dat exercițiul dialogului”, mărturisește Carmen Lidia Vidu în interviu acordat HotNews.ro.

„Jurnal de România” a fost aplaudat minute în șir pe scena prestigiosului teatru Bozar din Bruxelles acum o lună, iar acum doi ani, la Viena, publicul străin a mărturisit, la Q&A-ul de după spectacol, că și-ar dori ca formatul acestui documentar să fie „importat” și aplicat și în țările din vestul Europei.


Carmen Lidia Vidu

Despre întâlnirea cu publicul străin, Carmen Lidia Vidu mărturisește că „Am o nevoie reală de a mă plasa cultural în industria teatrală europeană. Nu știu cum se face asta fiindca în România lipsesc exact aceia care ar trebui să facă legăturile între piețele culturale din Europa. Fiecare contact cu cei din afara României mă ajută să-mi calibrez discursul teatral. Publicul din afara României e important în maturizarea mea. Îmi dau seama unde sunt superficială, naivă, fără sens. Întâlnirile pe care le-am avut în New York și Seattle (cu spectacolul „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase” – n.red.) și Viena, Jena, Bruxelles (cu „Jurnal de România”) m-au provocat să fac salturi uriașe în felul în care gândesc raportul dintre cultură și societate. Nu exagerez dacă spun că ieșirile internaționale au fost o școală pentru mine. E ciudat că la 30 de ani de la Revoluția din 1989 noi încă nu circulăm cu spectacolele de teatru. Filmul romanesc e mereu prezent la festivalurile internaționale. Premiile din cinema sunt din ce în ce mai numeroase. Teatrul românesc refuză să intre pe acest drum. Eu învăț acum să gândesc în spiritul unei Europe unite și nu văd alt drum dacă îmi doresc să am o viață culturală sănătoasă. Granițele sunt periculoase și duc la fanatism.”

  • „Jurnal de România. Constanța”, aproape boicotat de Teatrul din Constanța: Se mândresc cu deplasări la Galați, Bârlad și ascund faptul că joacă la Bozar în Belgia

În țară, spectacolul „Jurnal de România. Constanța” – care acum o lună a reprezentat România la Festivalul Europalia de la Bruxelles, unde a împărțit scena cu Silviu Purcărete sau Bob Wilson – se joacă la Teatrul de Stat din Constanța. Cu toate că este singurul spectacol al acestui teatru care a ajuns, anul acesta, în fața publicului din afara țării, la unul dintre cele mai importante festivaluri de pe continent, Teatrul din Constanța nu s-a lăudat nicio secundă cu această performanță: nu a existat niciun anunț sau comunicat din partea teatrului în acest sens.

Echipa „Jurnal de România.Constanța” la Bozar, în Belgia

Este unul dintre puținele lucruri care a umbrit bucuria lui Carmen Lidia Vidu, dar și a actrițelor din spectacol, la întâlnirea cu publicul bruxellez: „Am avut senzația că Teatrul din Constanța se rușinează cu faptul că am jucat în Belgia. Spectacolul ‘Jurnal de România. Constanța’ a fost aproape boicotat de noul director al Teatrului din Constanța. Eu l-am sunat personal pe managerul teatrului pentru a-i cere sprijinul. Spectacolul nu a fost promovat, nu a fost jucat, nu a fost repetat în condiții normale și nu a avut nici măcar un comunicat de două rânduri care să anunțe prezența la Europalia.”

Carmen Lidia Vidu mai spune că, înainte de a juca pe scena Europalia, actrițele au fost nevoite să repete în camera de hotel de la Bruxelles, imediat după ce au aterizat cu avionul și s-au cazat, din cauză că la Teatrul din Constanța nu li s-a permis să repete înainte de plecare: „Actrițele s-au comportat impecabil. Am repetat în Belgia, în camera de hotel. Apoi, la Bozar, dupa ce au terminat repetiția cu mine, actrițele au rămas ca să repete suplimentar chiar dacă eu nu le-am cerut asta. Am reprezentat România la Europalia alături de Silviu Purcarete și Bob Wilson. Cei din Constanța se mândresc cu deplasări la Galați, Bârlad și ascund faptul că joacă la Bozar in Belgia. Colaborarea mea cu Teatrul din Constanța se termină aici, cu proiectul ‘Jurnal de România’ eu merg mai departe. Orgoliul și micimea nu sunt partenerii mei de dialog și de construcție culturală.”

Dacă majoritatea actrițelor din spectacol se feresc să vorbească despre aceste probleme, pentru a evita un eventual conflict cu conducerea teatrului unde sunt angajate, Lana Moscaliuc este singura actriță din „Jurnal de România” care a vorbit deschis, în interviul acordat HotNews.ro, despre „boicotul” Teatrului de Stat din Constanța: „Cu suplimentară amărăciune, mă văd nevoită să recunosc neimplicarea Teatrului de Stat Constanța în promovarea ‘Jurnalului’ la Bruxelles, primarea orgoliilor indigene, pasarea vinilor de la unul la altul, ori poate a nu știu câta renaștere a lui, a făcut să treacă neobservată prezența acestui spectacol la un festival atât de important. O minimă contribuție, de imagine, măcar, ar fi fost remarcabilă. Dar, deh, ce e fără prea multă muzică, fără jocuri de lumini, fără intrigi de salon și grandioase doamne și domni scenici, învăluiți în fum ca de mici, nu prea merită promovare, nu-i așa?”

De cealaltă parte, Erwin Şimşensohn, directorul Teatrului din Constanța, a susținut, în momentul în care a fost contactat de HotNews.ro, că ar fi vorba doar despre „o neînțelegere, o scăpare. Noi suntem foarte mândri de spectacolul acesta și de deplasarea aceasta. A fost doar un context nefericit – perioada când a fost deplasarea a coincis cu momentul în care a plecat colega care se ocupa de PR și marketing, și-a întrerupt colaborarea cu noi exact în perioada acestei deplasări. Și efectiv a fost o scăpare. Nu a fost absolut nimic intenționat. Mie personal acest spectacol îmi place foarte mult și cred că este un spectacol foarte important pentru repertoriul teatrului, chiar dacă în Constanța el nu a fost foarte bine primit și se vinde foarte greu, e adevărat. Trebuie să regândim straregia de a aduce public la acest spectacol. Dar a fost un motiv de foarte mare mândrie pentru teatru faptul că am fost la Europalia, care este un festival foarte important.”

Erwin Şimşensohn recunoaște că „A fost singura deplasare a teatrului în afara țării, anul acesta. Îmi asum cumva chestia asta, mi-a părut foarte rău.” El adaugă că „am fost la Cluj, la un eveniment organizat de Teatrul Național din Cluj și acolo am creat relații cu niște directori de festivaluri din afară și am vorbit despre spectacolele noastre, în special despre acest spectacol și chiar a stârnit interesul unui selecționer de la Lyon. Urmează să îi trimit materiale despre spectacolul ăsta și să încercăm să ducem spectacolul la festivalul de acolo.”

  • Mirela Pană: La 29 de ani m-am trezit pe stradă, fără loc de muncă, fără salariu, fără teatru, fără repetiții, fără nimic

Mirela Pană este astăzi una dintre vedetele Teatrului din Constanța, teatru pe care l-a și condus, pentru o perioadă scurtă, ca director interimar. Foarte cunoscută publicului și pentru interpretarea magistrală a cântecelor Mariei Tănase, a debutat la Teatrul de revistă Fantasio, dar „în străfundul sufletului meu, nu m-am considerat niciodată o actriță de revistă”. Pare greu de crezut astăzi, dar în urmă cu 20 de ani, la 29 de ani, Mirela Pană s-a trezit „pe stradă, fără loc de muncă, fără salariu, fără teatru, fără repetiții, fără nimic”, concediată de la Fantasio în urma unor „probleme de comunicare, obrăznicii, acuzații nefondate”: „Aveam 29 de ani. Mergeam pe străzi. Vreo 4-5 zile, dimineața plecam pe străzi și mă uitam la oameni și îmi imaginam viețile lor la fel de nefericite ca și viața mea.”

Născută la Constanța în 1970, an în care „s-a plâns mult”, din cauza inundațiilor, Mirela Pană mărturisește, pe scenă, că „Tata a vrut un băiat. De supărare, a vrut să-mi pună numele Marghioala.”

Mirela Pană în „Jurnal de România. Constanța”

Mirela Pană face toate aceste mărturisiri pe scenă, în „Jurnal de România. Constanța”. Ea crede că „Este important să se știe cum trăiesc românii, cum trăiesc artiștii din România, cum se raportează la societate, cum se raportează la familie, este important să ne cunoască lumea așa cum suntem și așa cum ar trebui să fim de fapt – adevărați și deloc în minciună, cum am fost obișnuiți să ne prezentăm.”

Mirela spune că, în „Jurnalul” gândit de Carmen Lidia Vidu, „am încercat să ridic probleme și am încercat să le transmit oamenilor că este mult mai important să fii sincer de fiecare dată când urci pe scenă și este important ca sinceritatea ta să ajungă la ei în mod corect, fără acele floricele, însăilături care îi pot duce într-o poveste fantastică. Nu, e o poveste a vieții mele dusă cu bucurie în alt spațiu. Nu încerc să rezolv nimic, ci doar să mă privesc într-o oglindă mai mare decât cea de aici, de la Constanța”.

Se bucură că „Jurnalul a avut avut succes, a fost primit frumos, a ridicat problematici și întrebări. Atât la Bruxelles, cât și la Viena, am simțit apropierea oamenilor și nu am simțit nimic de complezență, lucruri care ar putea să fie doar călduțe, ci am simțit acea verticalitate pe care ne-o dorim din partea spectatorilor. Mai mult decât atât, și Viena, și Bruxelles-ul au construit în mine acea dorință de a mă exprima mult mai mult și mult mai des în fața oamenilor care nu trăiesc neapărat în România – poate că sunt români plecați de multă vreme sau poate că sunt cetățeni ai țării respective – îmi doresc să le transmit mesajul meu și îmi doresc să le spun povestea mea. Pentru că, de fapt, duc cu mine, în orice alt spațiu decât românesc, o poveste. O poveste a unui om simplu, care face această meserie de actor cu dorința de a se face cunoscut așa cum este el, fără a cosmetiza nimic.”

„De fiecare dată când jucăm într-un alt spațiu, într-o altă țară ‘Jurnal de România. Constanța’, trăim altfel de sentimente decât cele de acasă. Parcă am senzația că sunt mult mai bine înțeleasă și mult mai coerentă în fața unor oameni care trăiesc într-un spațiu democratic – într-un spațiu în care oamenii au drepturi, drepturile le sunt respectate, au protecție socială, au relaxarea unei societăți care îi înțelege. Când am jucat la Bruxelles am simțit că am un limbaj pe înțelesul tuturor, iar emoția transmisă prin ceea ce am spus în spectacol a fost diferită de cea pe care o am de obicei aici în România. Bruxelles-ul m-a făcut din nou să simt că am jucat miza socio-economico-politico-culturală a țării mele într-un spațiu în care lumea vede altfel lucrurile. M-am bucurat că am putut transmite mesajul meu acolo, la Bruxelles, m-am bucurat și am simțit pacea. Pacea pe care mi-o doresc întotdeauna când le vorbesc oamenilor”.

Mirela Pană în „Jurnal de România. Constanța”

Mirela Pană își dorește ca Jurnalul „să circule, mai mult decât în spațiul românesc. El trebuie să circule peste tot în lume și poveștile noastre să fie auzite. Ele, cum spuneam, nu sunt un strigăt al disperării, ele sunt o reflecție corectă a noastră asupra societății românești. Îmi place acest spectacol, îmi doresc să rămână în repertoriul Teatrului din Constanța și mai ales să călătorească, îmi place poziția regizoarei Carmen Lidia Vidu de a se erija, într-un fel sau altul, într-un purtător de cuvânt al spiritului românesc și îmi doresc din suflet ca spectacolul să aibă o viață lungă și frumoasă peste tot în lume.”

  • Lana Moscaliuc: Am reprezentat la Bruxelles o Românie care nu a mai umblat gros îmbracată vara, de rușine să nu-i vadă musafirii vânătăile provocate de relații bolnave

Lana Moscaliuc e singura actriță din „Jurnal de România. Constanța” care a acceptat să vorbească, în interviu acordat HotNews.ro, despre faptul că, intenționat sau nu, teatrul care a produs spectacolul nu a observat prezența lui la Europalia, unul dintre cele mai importante festivaluri din Europa.

Lana Moscaliuc este una dintre vedetele Teatrului din Constanța, a lucrat de-a lungul vremii cu regizori precum Radu Afrim și Horațiu Mălăele și are adesea fimări în afara țării, inclusiv în Statele Unite. În urmă cu un an, Lana Moscaliuc a fost unul dintre inițiatorii și semnatarii scrisorii deschise care a dus, în cele din urmă, la demiterea directoarei de atunci a Teatrului din Constanța, Dana Dumitrescu, acuzată de o parte dintre actorii teatrului de nereguli grave.

Lana Moscaliuc în „Jurnal de România. Constanța”

Lana mărturisește, și pe scena „Jurnalului”, că este „un om revoltat” și că nesupunerea este „defectul ei major”. Vorbește despre Constanța, orașul unde a ajuns „dintr-o glumă”, ca despre „orașul-golan al României, fără de care România nu poate”: „Constănțenii sunt un amestec de suburban, de șmecherie și curvăsăreală. A te face este ceea ce îl caracterizează pe constănțean.”

„Sunt un om revoltat. Răutatea vine de la durere, durerea de la dezamăgire, iar eu sunt un om dezamăgit. Sunt capabilă de monstruozități verbale, dar apoi regret și am senzația că trebuiau spuse, doar că nu așa. Probabil că unii oameni se nasc doar pentru ca eu să îi întâlnesc și să le spun anumite lucruri. Cred că am în mine ceva extrem de bun, doar că nu știu să mă port cu bunătatea mea” – așa se descrie Lana Moscaliuc, în „Jurnal de România”.

Pe scena Jurnalului, Lana Moscaliuc își îndeamnă spectatorii să amendeze spectacolele proaste, îndoielnice, pentru că „doar așa vom înceta și noi, actorii, să ne maimuțărim”: „Nu comediile sunt spectacolele importante, ci cele care deranjează”, e mesajul ei pentru public.

„Dacă s-ar putea, mi-ar plăcea să iau de la capăt viața asta, pe care am ratat-o fiindcă le-am promis unor oameni că îi fac fericiți și nu i-am făcut”, mărturisește Lana Moscaliuc, la finalul Jurnalului.

Acum o lună, Lana Moscaliuc și-a spus povestea pe scena Bozar din Bruxelles. Își amintește de primirea la Bruxelles ca fiind „glazurată, îmbrăcată în ciocolată caldă”: „Mi-a venit în minte un franțuzism, noblesse oblige… după primirea ‘Jurnalului nostru de România. Constanța’, la Bruxelles, unde primirea a fost glazurată, îmbrăcată în ciocolată caldă… Pare o metaforă a la fratii Grimm, dar nu e, chiar dacă în spatele zâmbetelor, eu una, copil moștenitor de metehne bolșevice, m-așteptam să fiu, la un moment dat, în schimbul catifelatelor tratații, zvârlită într-un cuptor încins, transformată în păpușă de turtă dulce, uitând constant că pe alte meleaguri aceste găzduiri sunt firești și că zâmbetele nu costă nimic…”

„Wc-urile occidentale, spitalele, sunt locuri de mai de minunat pentru români, decât muzeele în care alții se minunează contemplând picturile renascentiste…”, crede Lana Moscaliuc.

Cum se vede România prin ochii Lanei Moscaliuc și cum o prezintă ea pe scenă, inclusiv în fața publicului european?

„Revenind la noblețe, Lidia (regizorea Carmen Lidia Vidu – n.red), concepționistul (cum îmi place mie să spun) Jurnalului de la Marea Neagră, și noi, protagonistele încarnării lui, ca să mă exprim așa, am reprezentat onorabil, demn, o Românie aturistică, abucolică, dincolo de dansul călușarilor, de pâinea cu sare și de fetele desculțe, înveșmântate în costume populare, strivind boabele de struguri, toamna, pentru vin, și, totodată, o Constanță fără saltele gonflabile, fara târâire de șlapi, zmei înălțați ori șampanie la piscină.

Am reprezentat cu noblețe, în tonuri potolite, la fel de calde ca și ciocolata primirii.

Pe scurt, o Românie care nu a mai umblat gros îmbracată, vara, de rușine să nu-i vadă musafirii echimozele, vânătăile provocate de relații bolnave.

O Românie reală, condusă haotic și derutant, post ceaușism, de persoane, nu de personalități, unde nostalgia ceaușistă încă este foarte prezentă, unde puținătatea și superfluul încă sunt valori pozitive.

O Românie în ale cărei spitale încă te tratează cu alifie și te anesteziază cu țuică, știu, e o metaforă înspăimântătoare, dar nu departe de adevăr, în care te reclamă microbul că spitalele sunt pline de oameni, unde psihiatria este copia fidela a Auschwitz-ului.

O Românie în care ești apostrofat și batjocorit dacă vorbești corect gramatical, în care lăutarii sau interpreții unor musculițe de oțet, mai cherchelite decât li-e numele, ori regizorii fostelor manifestări artistice, stil brigadă, au ajuns prin comisii de evaluare, de admitere, în cazul facultăților de artă, în unele triste și dezesperate situații, chiar directori plini ai instituțiilor de cultură, niște interlopi culturali care jonglează cu fonduri pantagruelice, dând naștere unor producții pitice, încărcate de simboluri goale, menite să impresioneze doar pe alții ca și ei, proletari mărunți, cu straie de brand, rânjind sătui, vădit afectați de grandomanie, foarte înscăunați și siguri pe funcțiile lor, investiți, fără prea multe studii, de către alte rude, unchi și matușoi, colecționari fervenți de dictatori foști și actuali, căci impresia mea este că România e țară de împărțit între cumetri, nași, veri, unde socializarea se stabilește la nunți, botezuri și înmormântări. Și și viitorul tot acolo. Între două spritzuri, un sughiț și o râgâială.

Țara pilei, a tupeului, a obrazului cât mai gros.

Țara în care ești înjurat la 112, și în care arderea de vii a unor inocenți a stirnit rânjete sfidătoare, urmate de „cine, draga, i-a pus…”, plus alte abjecții, țara unde ești numit neica nimeni, nebun, frustrat, dacă semnalezi actele de nesimțire fără margini, pe care cei care se înfruptă din impozitele plătite de tine, le infăptuiesc cu seninătate, cu spatele protejat, mult mai gros decât obrazul, în fața ochilor tăi, de nimeni, de mic scandalagiu, amenințat, discret, că vei rămâne fara ‘servici’, dacă nu-ți vezi de treaba ta…

Ce expresii… ‘vezi-ți de treaba ta, stai în banca ta, pleacă, dacă nu-ți convine’, expresii de micșorare, de rostit apăsat și în șoaptă… acea șoaptă sinistră, scuipacioasă, extrem disprețuitoare.

Țara unde baba-cioarda și bossul-șmen sunt jocuri de societate, cu bani de-adevăratelea.

Țara unde a fi asistat social a devenit o profesie, aproape o virtute.

Țara în care dacă nu-ți lipsește un ochi, n-ai un handicap vizibil, nu meriți rai… (aceasta e o metafora bisericală).

Țara mea și a ta, ajunsă să-și câștige existența din vânzarea pe mai nimic, pe un măr, un suc și vesnica pâine. Și nepomenire, pentru că stai liniștit, nu-ți va duce nimeni lipsa, ori dorul, dacă îi lași pe acești nesătui nuntași și pleci tu ultrasatul și injurat, pierind ca elefanții, cât mai departe, unde sictirul și sfidarea lor să curme ecoul.

Țara în care, odinioară, incendiile din păduri se stingeau cu laptele vitelor…”

  • Florina Stănculeț nu și-a cunoscut niciodată tatăl și îi scrie o scrisoare adevărată pe scenă: A fost o reală provocare să vorbesc despre lucruri pe care aș fi vrut să le uit, dar am început să accept că tot ce am trăit a dus la omul care sunt azi

Actrița Florina Stănculeț nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Nu știe nici măcar cum arată. În spectacolul „Jurnal de România. Constanța”, Florina îi scrie tatălui ei o scrisoare adevărată, pe scenă. Florina Stănculeț vorbește, în spectacol, și despre faptul că are doi copii cu doi bărbați diferiți și despre cum a luat decizia de a se despărți de tații ambilor săi copii: primul o înșela și i-a mărturisit că nu știe la care dintre femeile din viața lui să renunțe, pentru că „ea era plăcinta cu mere, eu eram crema de zahăr ars”. Cel de-al doilea i-a cerut să aleagă între el și copil, atunci când a aflat că este însărcinată: „Am ales copilul.”

Florina Stănculeț în „Jurnal de România. Constanța”

„Pentru mine a fost o reală provocare să vorbesc despre lucruri pe care aș fi vrut chiar să le uit. Iar asta din singurul motiv pentru care, atunci când îmi reamintesc un lucru, retrăiesc o parte din simțirile de atunci. Tot din același motiv nu îmi este tocmai ușor să mă manifest în complexul acestui spectacol”, a mărturisit Florina Stănculeț, pentru HotNews.ro.

Despre contactul cu publicul din afara țării, Florina spune că „emoția este aceeași, atât în țară, cât și în străinătate, pentru că face parte din mine. Din fericire, am început să accept că va fi mereu o parte din mine, că tot ceea ce am trăit a dus, totuși, la omul care sunt, omul de azi : mai încrezătoare, mai puternică, mai aproape de sine.”

„Publicul din afara țării este completat, pe lângă străinii curioși și deseori cu o mentalitate avansată în ceea ce privește setea de cunoaștere culturală, și de români stabiliți în afara țării de la revoluție până în prezent. Feedback-ul este unul nostalgic, încărcat emoțional și informațional”, adaugă ea.

Florina Stănculeț și-ar dori ca Jurnalul „să călătorească mult, dacă s-ar putea și în formula completă. Spectacolul este un formator de opinii, o eliberare a sinelui, o declarație de supraviețuire a umanității într-un sistem corupt.”

  • Alina Manțu s-a născut datorită unui ciorap rupt: La primele reprezentanții mă întrebam dacă interesează pe cineva problemele mele, viața mea…

Actrița Alina Manțu povestește, în spectacol, că s-a născut „datorită unui ciorap rupt”. Ca și în cazul celorlalte actrițe din spectacol, este propria ei poveste – mama ei a vrut să facă avort după ce a aflat că este însărcinată. Numai că, în drum spre medic, a observat că avea ciorapul rupt. Pentru că este o femeie mereu cochetă și atentă la ținuta ei, s-a întors acasă, să își schimbe ciorapul. A ajuns mai târziu la medic, dar nu l-a mai găsit la cabinet. A considerat că este un semn și a decis să păstreze sarcina.

„Mai greu mi-a fost în țară, la primele reprezentații, deoarece mă întrebam dacă interesează pe cineva problemele mele, viața mea… dacă în fond, spectatorul dorește să afle și viața omului și nu doar pe cea a artistului… Lumea judecă în general, și recunosc că am avut o ușoară temere”, mărturisește Alina Manțu, într-un interviu pentru HotNews.ro.

Alina Manțu în „Jurnal de România. Constanța”

Între timp, s-a obișnuit să vorbească deschis și spune că este „ceva asumat”: „Teama a trecut, luând totul ca pe un exercițiu de sinceritate și văzând că mulți oameni au reacționat pozitiv, ba chiar am primit mesaje de mulțumire și apreciere de la câțiva spectatori care mi-au mărturisit că s-au regăsit în povestea mea, în poveștile noastre… Astfel, unul dintre scopuri a fost atins – lumea să își pună o oglindă în față și să facă un exercițiu de introspecție… e mulțumit de ce vede în jur? de el? vrea să schimbe ceva? cum poate face asta? Oamenii ajung să își pună întrebări și astfel poate reușim să schimbăm ceva.”

Alina Manțu și-ar dori ca Jurnalul să „își facă auzită povestea” și să „călătorească cât mai mult, să fie văzut și auzit de cât mai mulți oameni. Astfel, România, cât și orașul Constanța, ajung aproape de inimile spectatorilor printr-o prezentare personala, directă, diferită… Fiind un jurnal, el creeaza o legatură intimă între noi și spectatori… „

Alina Manțu se bucură că atât la Viena, unde spectacolul s-a jucat în urmă cu doi ani, cât și la Bruxelles, „am avut parte de un public atent, real interesat de poveștile noastre, dornic să afle cât mai multe lucruri despre noi, despre țara și orasul din care venim. Am avut parte de experiențe plăcute atât în țară cât și în străinătate. Am cunoscut oameni minunați și am avut ocazia să stăm de vorba cu ei după spectacol.”


„Jurnal de Romania. Constanța”

Teatrul de Stat Constanța
Premiera: martie 2017
Cu: Mirela Pana, Lana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Laura Iordan Adrian, Alina Mantu, Florina Stanculet
Regia: Carmen Lidia Vidu
Scenografia: Lăcrămioara Dumitrașcu
Coregrafia: Cristiana Drăgan
Montaj video & fotografii: Cristina Baciu
Costume: Lăcrămioara Dumitrașcu
Pagina de Facebook a spectacolului: https://www.facebook.com/JurnaldeConstanta

  • „Jurnal de România” merge mai departe la TNB: Victor Rebengiuc, Ion Caramitru și Oana Pellea într-un spectacol documentar despre Revoluția din 1989

La întoarcerea de la Bruxelles, regizoarea Carmen Lidia Vidu a început să lucreze la cel de-al patrulea spectacol de teatru documentar din cadrul proiectului „Jurnal de România”: „În acest moment lucrez la „Jurnal de România. 1989″. Se împlinesc 30 de ani de la Revoluția din 1989. Aveam aproape 10 ani, eram în Arad și am rămas cu senzații dure in mine. Teroriști? A fost sau nu a fost? Morți de Crăciun? Execuție la televizor. Lovitură de stat? Băuturi, țigări și aur în casele Ceaușeștilor….îmi amintesc o Revoluție televizată. Un eveniment unic în lume. Împreuna cu cinci actori ai Teatrului Național am pornit la dialog. Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale sunt partenerii mei de spectacol.”

Repetiții pentru „Jurnal de România. 1989” la TNB

La început de lucru la un nou Jurnal, despre Revoluție, Carmen Lidia Vidu crede că „Fiecare are o părere diferită despre cum a fost la Revoluție, fie că a trait-o sau nu. Cele mai multe informații pe care populația le repetă sunt ‘cele oficiale’ ,uitandu-și chiar istoria personală. Cu această ocazie ne întrebăm: cum ne raportăm la istorie? Unde sunt poveștile așa numiților ‘oameni obișnuiți’, care se dovedesc adesea ca fiind mai degrabă extraordinari? Unde sunt amintirile personale, subiective care alcătuiesc textura vieții?”

Ca și cele 3 Jurnale de până acum, „proiectul ‘Jurnal de Romania. 1989’ se bazează pe interviuri cu actorii ale căror opinii nefiltrate, fie ele personale, civice sau sociale sunt mixate pentru a oferi ‘fotografia mai mare’ a unui eveniment istoric.”

Related Topics:
Continue Reading
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Uncategorized

Eyes-Shut – teatrul senzorial ca instrument de incluziune și conștientizare socială

Published

3 săptămâni ago

on

decembrie 23, 2025

By

Asociația Clubul Sportiv Forza Junior Costuleni (ACSFJC) anunță încheierea proiectului european Eyes-Shut – Sensorial Theater for Adults with Visual Disability (2024-1-RO01-KA210-ADU-000255243), un demers internațional care a demonstrat că teatrul poate deveni un spațiu de întâlnire, reflecție și empatie pentru întreaga comunitate, dincolo de etichete și dizabilități.

Coordonat de România, proiectul Eyes-Shut a fost dezvoltat printr-un parteneriat strategic între organizații din România, Serbia și Cipru, având ca obiectiv principal creșterea nivelului de conștientizare privind incluziunea socială prin artă senzorială. Departe de a fi un proiect destinat exclusiv persoanelor cu deficiențe de vedere, Eyes-Shut a fost construit ca o experiență comună, adresată publicului larg, în care minimum 25% dintre participanți au fost persoane cu dizabilități, iar restul membri activi ai comunității.

În cadrul proiectului, fiecare țară parteneră a avut responsabilitatea de a crea un spectacol de teatru senzorial propriu, adaptat contextului local și realizat împreună cu comunitatea:

– România a dezvoltat spectacolul „Ziua Magică”, prezentat în Iași și București, în spații culturale și educaționale, cu participarea adulților cu și fără deficiențe de vedere, cadre didactice, artiști, stakeholderi locali și reprezentanți media.
– Cipru a realizat patru reprezentații ale spectacolului „Omul cu trei ochi”, explorând percepția, identitatea și relația dintre simțuri.
– Serbia a creat spectacolul „Iad, Purgatoriu și Rai”, o experiență senzorială profundă despre limite, emoții și reconectare umană.

Toate cele trei producții au fost rezultatul unui proces comun de cercetare, formare și experimentare artistică, desfășurat pe parcursul proiectului, în care teatrul senzorial a fost folosit ca instrument de educație non-formală pentru adulți, nu doar ca act artistic.

Un rezultat-cheie al colaborării internaționale este Ghidul Eyes-Shut, un instrument practic lansat la finalul proiectului, care documentează fiecare spectacol, metodologia utilizată și pașii necesari pentru a replica acest tip de eveniment în alte comunități. Ghidul este disponibil public și poate fi consultat aici:
???? https://eyes-shut.forzajuniorcostuleni.ro/guidebook

Ghidul se adresează organizațiilor culturale, educatorilor, artiștilor, lucrătorilor de tineret și actorilor comunitari care doresc să dezvolte inițiative incluzive, oferind exemple concrete, explicații metodologice și recomandări practice pentru implementare.

Prin Eyes-Shut, partenerii proiectului transmit un mesaj clar: incluziunea nu este un concept abstract și nu aparține doar unor grupuri specifice, ci poate fi construită prin experiențe simple, autentice și replicabile, care îi implică pe toți membrii comunității.

Proiectul Eyes-Shut se încheie oficial, însă impactul său continuă prin comunitățile implicate și prin resursele puse la dispoziția publicului, invitând organizațiile și instituțiile interesate să ducă mai departe acest tip de experiență în propriile contexte locale.

Pentru informații suplimentare despre proiect și rezultate:
???? http://eyes-shut.forzajuniorcostuleni.ro
???? acsfjc@gmail.com

Continue Reading

Uncategorized

Construiește-ți viitorul cu Avangart: soluții complete pentru construcții rezidențiale durabile și moderne

Published

4 săptămâni ago

on

decembrie 19, 2025

By

Într-o eră în care cererea pentru locuințe de calitate este în continuă creștere, alegerea unei firme de construcții care să ofere soluții integrate pentru proiecte rezidențiale devine esențială. Indiferent dacă îți dorești o casă individuală, un bloc de apartamente sau o locuință personalizată de la zero, Avangart se recomandă ca un partener de încredere în construcții, oferind servicii adaptate nevoilor moderne ale pieței românești. Pentru detalii complete despre serviciile de construcții rezidențiale oferite, vizitează pagina dedicată la Avangart.org.

De ce contează o construcție rezidențială făcută corect?

Construcțiile rezidențiale nu sunt doar ridicarea unor pereți și acoperișuri: ele reprezintă fundamentul pe care îți vei construi viața și familia. Siguranța, eficiența energetică, confortul și rezistența în timp sunt doar câteva dintre criteriile pe care o construcție serioasă trebuie să le îndeplinească. O abordare profesionistă presupune analiza amplasamentului, proiectarea corespunzătoare, alegerea materialelor de calitate și execuția atentă a fiecărei etape de lucru – toate acestea fiind oferite de Avangart prin serviciile sale de construcții rezidențiale.  

Servicii complete pentru proiecte rezidențiale

Avangart asigură o gamă largă de servicii în domeniul construcțiilor rezidențiale 

1. Expertiză solidă în proiecte rezidențiale

Construcțiile rezidențiale – fie că este vorba despre blocuri de apartamente, ansambluri noi sau locuințe individuale – solicită mult mai mult decât abilități de bază în construcții. Ele necesită cunoștințe aprofundate despre comportamentul structurilor în timp, coordonarea sistemelor de instalații și integrarea elementelor de confort modern. Avangart dispune de această expertiză, fiind capabilă să susțină toate etapele construirii corecte a structurilor rezidențiale, asigurând rezistența în timp și funcționalitatea completă a spațiilor.  

2. Servicii complete – de la structură la finisaje

Unul dintre avantajele principale ale colaborării cu Avangart este acoperirea integrată a întregului proces de construcție. Echipa nu se limitează doar la ridicarea structurii: oferă și servicii de montare a tâmplăriei, realizare a închiderilor, termoizolații și hidroizolații, precum și lucrări specializate pentru pereți cortină și proiectarea instalațiilor aferente clădirilor rezidențiale. Această abordare completă asigură un flux de lucru eficient, coerent și transparent pentru beneficiar.      

3. Timp redus de execuție și costuri optimizate

Planificarea și execuția bine coordonate reduc semnificativ timpul total de execuție, fără a compromite calitatea. Prin utilizarea echipamentelor moderne și a forței de muncă specializate, Avangart reușește să finalizeze proiectele în termene competitive și la costuri bine gestionate, oferind clienților soluții eficiente din punct de vedere al resurselor utilizate. Aceasta înseamnă mai puține întârzieri, costuri neprevăzute sau întreruperi în șantier, ceea ce conferă beneficiarului liniște și predictibilitate.  

4. Durabilitate și rezistență în timp

Un criteriu fundamental în construcțiile rezidențiale este rezistența structurii în timp. Avangart nu concepe doar construcții care arată bine la momentul finalizării; echipa pune un accent deosebit pe durabilitate, astfel încât locuințele să răspundă cerințelor utilizatorilor, indiferent de condițiile de exploatare. Aceasta include nu doar materialele folosite, ci și modul în care sunt integrate sistemele de instalații, încălzire și protecție termică sau hidroizolații – toate elemente care influențează confortul și eficiența locuinței pe termen lung. 

5. Inovație și creativitate în construcții rezidențiale

Proiectele rezidențiale de succes nu sunt doar robuste, ci și bine gândite din punct de vedere arhitectural și funcțional. Avangart îmbină creativitatea în amplasarea componentelor, de la sisteme de încălzire până la elemente decorative, pentru a oferi structuri care nu sunt doar practice, ci și plăcute estetic. Implementarea soluțiilor moderne creează un ambient armonios, adaptat stilului de viață contemporan. 

6. Servicii de mentenanță și întreținere post-execuție

Construcțiile rezidențiale au nevoie și de întreținere după finalizare pentru a-și păstra funcționalitatea și aspectul pe termen lung. Avangart oferă servicii de mentenanță, remedieri și rectificări, extinzând astfel durata de viață a clădirilor și oferind clienților un partener de încredere pe termen lung.  

7. O soluție adaptată atât pentru persoane fizice, cât și pentru dezvoltatori

Fie că este vorba despre o familie care își dorește casa visurilor, fie despre un dezvoltator imobiliar care planifică un ansamblu rezidențial, Avangart vine în întâmpinarea ambelor categorii cu soluții personalizate. Echipa știe să îmbine cerințele tehnice și estetice, oferind consultanță și execuție la standarde ridicate, indiferent de complexitatea proiectului. 

Calitatea construcțiilor: un factor care contează mai mult ca niciodată

Pe piața construcțiilor rezidențiale din România, clienții devin tot mai atenți la costuri, dar și la calitatea lucrărilor. În 2024, specialiștii din domeniu au observat o tendință a beneficiarilor de a reduce costurile materiale și dimensiunile proiectelor, în condițiile în care prețurile materialelor de construcții sunt volatile și ridicate. În acest context, partenerii de încredere, precum Avangart, oferă soluții eficiente și competitiv prețuite, fără a compromite calitatea și durabilitatea proiectului.

Durabilitate și tehnologie modernă

Clădirile rezidențiale moderne trebuie să răspundă nu doar cerințelor estetice, ci și celor tehnologice și de eficiență energetică. Avangart pune accent pe utilizarea echipamentelor și materialelor de ultimă generație, asigurând performanță, confort și un impact minim asupra mediului înconjurător.  

De la planificare la predare: un proces clar și transparent

Un proiect reușit începe cu o planificare riguroasă și este finalizat prin predarea la cheie în termene stabilite. Avangart coordonează fiecare etapă, de la proiectare și obținerea autorizațiilor, până la execuția detaliată și recepția finală a lucrărilor, oferind clienților siguranță și liniște pe tot parcursul investiției. 

Pentru a rezuma, construcțiile rezidențiale sunt investiții majore, atât din punct de vedere emoțional, cât și financiar. Colaborarea cu o firmă profesionistă, cu experiență și cu o abordare integrată – de la structura clădirii până la detaliile de finisaj – asigură case solide, eficiente din punct de vedere energetic și adaptate cerințelor moderne.
Descoperă mai multe despre soluțiile pentru construcții rezidențiale oferite de Avangart.org și cum te pot ajuta să transformi planurile tale în realitate! 

Continue Reading

Uncategorized

Cum poate fi folosită elastografia în chirurgie?

Published

4 săptămâni ago

on

decembrie 18, 2025

By

Cum poate fi folosită elastografia în chirurgie?

De ce a ajuns „elasticitatea” unui organ să intereseze chirurgul

Întrebarea sună, la prima vedere, ușor ciudat. De ce ar sta un chirurg, omul bisturiului și al penselor, să se gândească la „elasticitatea” unui organ, la cât de tare sau cât de moale este un țesut? Totuși, dacă intrăm puțin în culisele unei operații, vedem că înainte de orice tăietură se lucrează cu altceva: cu informație.

Cât țesut bolnav trebuie scos, ce este bine să rămână, cât de fragilă este o anumită zonă, dacă un ficat sau un sân vor suporta o intervenție mai amplă, toate aceste întrebări se pun cu mult timp înainte ca pacientul să fie așezat pe masa de operație. Chirurgul de azi nu mai merge „orb” în sală, iar elastografia a devenit, încet, un fel de simț în plus, care îl ajută să ghicească consistența organelor fără să le atingă încă.

Elastografia este o tehnică imagistică ce nu se mulțumește să arate doar forma unui organ, ca ecografia clasică, ci încearcă să „măsoare” cât de rigid sau cât de elastic este un țesut.

Nu mai vedem doar o pată mai deschisă sau mai închisă la ecograf, ci primim și o idee despre consistența ei, ceva ce altădată chirurgul descoperea abia când punea efectiv mâna pe organ.

Dacă ne gândim la deosebirea dintre un ficat fibrozat, tare, și unul tânăr, elastic, înțelegem imediat de ce această informație începe să conteze atât de mult. Elasticitatea poartă, în multe boli cronice, amprenta suferinței de durată. De aceea, elastografia a început să treacă discret din zona pur diagnostică spre zona în care se iau decizii chirurgicale.

Cum funcționează, pe scurt, elastografia?

Fără să ne afundăm în formule și fizică, ideea de bază este destul de ușor de prins.

Aparatul de ecografie trimite mici unde mecanice în țesut și „ascultă” felul în care acestea se întorc. Un țesut tare se deformează puțin și transmite undele mai repede, un țesut moale se deformează mai mult, iar undele trec mai lent. Computerul traduce aceste răspunsuri în culori, hărți și cifre, iar medicul vede pe ecran nu doar organul, ci și o imagine a rigidității lui.

Există mai multe tipuri de elastografie, cu nume tehnice care pot descuraja la prima vedere, cum ar fi elastografia de deformare (strain) sau cea cu unde de forfecare (shear wave). Pentru pacient însă, experiența rămâne similară cu o ecografie obișnuită. Nu doare, nu înțeapă, nu iradiază, iar aparatul arată practic la fel. Diferența este în „creierul” din spate și în felul în care sunt procesate semnalele.

Pentru chirurg, rezultatul se adună, în final, într-o informație aparent simplă: acest țesut este mai rigid decât ar trebui. Dincolo de această frază stau suspiciuni de fibroză, cicatrici, inflamație cronică sau tumori. De aici, decizia operatorie începe să arate altfel, mai nuanțată, mai atent cântărită.

Elastografia în chirurgia hepatică: de la pregătirea pacientului la marginea de ablație

Poate cel mai discutat teren de joacă al elastografiei este ficatul. Un ficat cu fibroză avansată sau ciroză are o rigiditate mult crescută, măsurabilă destul de precis. Pentru chirurgul care se ocupă de ficat, informația aceasta valorează enorm.

Înainte să hotărască o rezecție hepatică, trebuie să știe cât „ficat bun” rămâne după ce scoate tumora. Un organ foarte rigid, cu fibroză întinsă, nu va tolera bine o operație agresivă, iar riscul de insuficiență hepatică după intervenție este mare. Elastografia nu spune doar „există ciroză”, ci sugerează și un grad de severitate, un fel de cifră tradusă apoi, în mintea chirurgului, în risc.

Mai mult, elastografia poate ajuta la diferențierea dintre o leziune benignă și una malignă.

Unele tumori sunt mult mai rigide decât țesutul din jur, altele sunt surprinzător de moi.

Pentru chirurg, faptul că radiologul semnalează că o formațiune are un profil de rigiditate suspect poate înclina balanța: să fie scoasă, doar urmărită sau abordată printr-o ablație minim invazivă.

Elastografia intraoperatorie în chirurgia ficatului

Un capitol ceva mai puțin cunoscut, dar foarte interesant, este elastografia intraoperatorie. În unele centre, chirurgul folosește o sondă de ecografie direct pe ficat, în timpul operației, ca să caute noduli mici, ascunși, sau să verifice raporturile unei tumori cu vasele mari.

Când la această ecografie se adaugă și modul de elastografie, chirurgul vede nu doar nodulul, ci și felul în care se schimbă rigiditatea de la marginea lui către ficatul aparent sănătos. În cazul ablațiilor cu radiofrecvență sau microunde, de pildă, zona distrusă termic devine mai rigidă.

Harta de rigiditate îl ajută să înțeleagă dacă ablația a cuprins suficient țesut în jurul tumorii sau dacă a rămas o margine „rece”, care poate permite bolii să reapară în același loc.

Sigur, aceste tehnici nu sunt disponibile peste tot și încă se află în dezvoltare. Dar direcția este limpede: chirurgul nu se mai mulțumește să „vadă” organul, ci vrea, prin imagine, să îi simtă consistența, ca și cum ar avea un al șaselea simț în degete.

Elastografia în chirurgia sânului: mai puține biopsii inutile, intervenții mai bine țintite

În patologia sânului, cuvântul care planează mereu în aer este diferența dintre benign și malign. Orice pată apărută la mamografie sau ecografie pune pacientele pe jar. Multă vreme, numeroase leziuni erau trimise preventiv la biopsie sau excizie chirurgicală, pentru ca la final să se dovedească leziuni benigne.

Elastografia ajută tocmai la rafinarea acestei triere. Multe studii arată că leziunile maligne tind să fie mai rigide, iar cele benigne mai elastice. Integrată în sistemele de clasificare folosite de radiologi, precum BI-RADS, elastografia permite ca anumite noduli cu aspect intermediar să fie reevaluați.

Dacă se dovedesc elastici, pot fi urmăriți la intervale de timp, fără ca pacienta să fie trimisă imediat la chirurg.

Pentru cel care operează, lucrurile se traduc destul de simplu: mai puține operații inutile, mai multe intervenții rezervate leziunilor cu adevărat suspecte. În plus, în cazurile în care operația este totuși necesară, elastografia poate ajuta la aprecierea dimensiunii reale a tumorii și la stabilirea unei margini de siguranță.

Uneori, tumora este înconjurată de o zonă de țesut mai rigid, o „margine dură” ce corespunde reacției stromale sau invaziei. Văzută pe elastografie, această zonă îl ajută pe chirurg să deseneze mai corect incizia și limita de excizie.

Imaginați-vă o pacientă care ajunge la medic după ce și-a descoperit singură un nodul sau după un control de rutină, eventual după o ecografie sau un rmn Cluj Napoca. Faptul că radiologul poate spune: „da, e o formațiune care trebuie urmărită, dar la elastografie se comportă ca o leziune benignă” schimbă nu doar planul operator, ci și nivelul de neliniște al pacientei.

Ganglionii axilari și decizia de chirurgie extinsă

Tot în chirurgia sânului, elastografia se folosește tot mai des pentru evaluarea ganglionilor axilari. Un ganglion invadat de metastaze are tendința să devină mai rigid. Dacă imagistica sugerează o afectare ganglionară clară, chirurgul poate opta pentru o disecție axilară mai largă.

Dacă, dimpotrivă, ganglionii par elastici, doar ușor măriți, se poate merge pe proceduri mai conservatoare, cu o morbiditate mai mică, cum ar fi disecția limitată sau prelevarea ganglionului santinelă.

Nu vorbim de o baghetă magică. Biopsia și examenul histopatologic rămân standardul de aur. Dar elastografia oferă un filtru suplimentar, o plasă de siguranță care ajută ca intervențiile chirurgicale să fie păstrate acolo unde aduc, într-adevăr, un beneficiu clar.

Tiroidă, ganglioni, părți moi: chirurgia ghidată de rigiditate

Dacă mutăm privirea către tiroidă, tabloul seamănă destul de mult. Nodulii tiroidieni sunt extrem de frecvenți, dar doar o mică parte se dovedesc maligni. Chirurgul de tiroidă se mișcă permanent între două riscuri: să opereze prea mult, scoțând lobi tiroidieni pentru leziuni benigne, sau să fie prea prudent și să lase în urmă un cancer nediagnosticat.

Elastografia, folosită în principal de endocrinolog și radiolog, ajunge indirect să modeleze decizia chirurgicală. Un nodul cu aspect ecografic discutabil, dar cu elasticitate apropiată de cea a țesutului normal, poate fi monitorizat cu răbdare. Un nodul mic, dar extrem de rigid, poate primi o indicație mai fermă de biopsie sau chiar de chirurgie.

La fel stau lucrurile și cu ganglionii limfatici, fie că sunt în gât, axilă sau regiunea inghinală. Un ganglion tare, cu structură pierdută la ecografie și cu rigiditate crescută ridică suspiciunea unei metastaze. Chirurgul va ține cont de aceste date când decide cât de extinsă să fie operația.

În chirurgia părților moi, de pildă în cazul tumorilor musculare sau al leziunilor subcutanate neclare, elastografia poate sugera dacă avem în față o simplă lipomatoză moale sau o tumoră mai serioasă, care infiltrează țesuturile din jur și le face mai rigide. Planificarea inciziei, a traseului prin planurile anatomice și a marginii de siguranță se poate ajusta în funcție de această hartă a rigidității.

Chirurgia minim invazivă și rolul elastografiei

O parte tot mai mare din chirurgia modernă se mută pe căi minim invazive: laparoscopie, chirurgie robotică, ablații prin radiofrecvență sau microunde, proceduri ghidate imagistic. În toate aceste situații, ochiul chirurgului are nevoie de un partener imagistic foarte fin.

În ablațiile hepatice, de exemplu, fie că sunt făcute percutan sau laparoscopic, elastografia poate ajuta la evaluarea efectului imediat. Zona ablată devine mai rigidă și apare ca o „insulă” de altă culoare în mijlocul parenchimului. Dacă această insulă nu acoperă suficient spațiu în jurul tumorii inițiale, medicul poate decide pe loc o ablație suplimentară, reducând astfel riscul unei recidive locale.

În chirurgia endocrină minim invazivă, elastografia poate participa la selecția cazurilor potrivite. Un pacient cu tiroidă difuz fibrozată, foarte rigidă, va fi mai dificil de operat prin incizii mici; riscul de leziune a nervului recurent sau a glandelor paratiroide crește. A ști dinainte acest lucru îl ajută pe chirurg să aleagă tehnica optimă și să explice pacientului, onest, care sunt riscurile reale.

Chiar și în ortopedie și neurochirurgie se testează aplicații de elastografie, de exemplu în evaluarea discurilor intervertebrale sau a tendoanelor. Nu există încă rutine bine fixate, dar direcția pare aceeași: decizia chirurgicală nu se ia doar pe baza unei imagini statice, ci și a unei evaluări a proprietăților mecanice ale țesutului.

Avantaje reale pentru pacient

Dincolo de termeni și aparate, rolul elastografiei în chirurgie se traduce, pentru pacient, în câteva câștiguri foarte concrete. Mai întâi, o selecție mai bună a celor care chiar au nevoie de operație. Dacă medicii pot spune, cu o probabilitate rezonabilă, că un nodul este benign și poate fi urmărit în timp, scade numărul intervențiilor inutile, cu tot ce aduc ele: anestezie, cicatrici, zile de spital și o doză serioasă de anxietate.

Apoi, pentru cei la care operația este într-adevăr necesară, planul devine mai personalizat. Un ficat rigid presupune o rezecție mai mică, un sân cu tumora bine delimitată și cu margine dură poate fi operat conservator, păstrând cât mai mult din volum. Pacientul nu vede toate aceste calcule, dar le simte mai târziu, în felul în care se recuperează, în riscurile mai reduse și, uneori, în faptul că scapă de o stomă sau de o cicatrice amplă.

În al treilea rând, elastografia oferă un instrument util de urmărire postoperatorie. Un ficat transplantat poate fi monitorizat pentru apariția unei noi fibroze, o zonă ablată poate fi verificată, la distanță de operație, pentru a vedea dacă și-a păstrat integritatea. Și toate acestea printr-o examinare care, din perspectiva pacientului, arată ca o ecografie obișnuită.

Limitări, capcane și prudența necesară

Ar fi totuși comod, dar greșit, să privim elastografia ca pe un instrument infailibil. Rezultatele depind de experiența celui care manevrează sonda, de calitatea aparatului și de particularitățile pacientului. Țesutul foarte profund, obezitatea, gazul intestinal sau anumite cicatrici pot distorsiona măsurătorile. În ficat, de exemplu, dacă pacientul are inflamație acută sau congestie venoasă, rigiditatea crește, deși o fibroză severă poate să nu fie încă prezentă.

Pentru chirurg, toate acestea înseamnă că elastografia este un argument, nu un verdict. Ea se pune alături de analizele de sânge, de imagistica clasică, de starea generală a pacientului și de intuiția formată în ani de practică. Un număr pe ecran nu ar trebui să împingă singur spre o operație sau spre refuzul ei.

Mai există și un alt pericol, mai discret: tentația de a crede că, dacă avem o hartă frumoasă de culori, știm automat totul despre boală. Realitatea este că unele tumori sunt heterogene, cu zone dure și zone mai moi, iar o singură secțiune de elastografie poate rata o porțiune importantă. De aceea, examinarea trebuie făcută cu răbdare, din mai multe unghiuri, iar atunci când apar dubii, chirurgul și radiologul ar fi bine să stea de vorbă direct, nu doar printr-un raport scris.

Privind spre viitor: elastografie, inteligență artificială și chirurgie de finețe

Pe măsură ce aparatele devin mai performante, elastografia se rafinează și ea. Se lucrează la algoritmi care să combine informațiile despre formă, vascularizație și rigiditate într-un singur scor de risc. Inteligența artificială este chemată să recunoască tipare subtile, pe care ochiul uman le-ar putea scăpa, și să propună medicului scenarii posibile de abordare.

Pentru chirurgie, toate acestea înseamnă un pas spre un tip de medicină care părea de domeniul literaturii SF: intervenții planificate aproape „pe hartă”, cu modele tridimensionale de organ, în care fiecare zonă primește nu doar o culoare, ci și o valoare de rigiditate, o probabilitate de malignitate, un risc estimat de complicații.

Chiar și așa, rămâne ceva profund omenesc în toată această poveste. Chirurgul, la fel ca acum o sută de ani, își asumă decizia finală. Elastografia nu îi ia meseria din mână, ci îi oferă încă un instrument ca să judece mai fin. Poate că acesta este adevăratul câștig al noilor tehnologii în medicină: nu înlocuiesc discernământul, ci îl obligă să fie mai atent, mai responsabil și, în același timp, mai apropiat de pacient.

Iar pentru omul care stă pe patul de spital și așteaptă un răspuns, tot ce contează este că, undeva, în spatele unei ecografii care durează câteva minute, cineva își face calculele mai bine, astfel încât, dacă se ajunge la bisturiu, să fie tăiat exact atât cât trebuie, nici mai mult, nici mai puțin.

Continue Reading

Trending

Copyright © 2025 RĂSPÂNDACUL.ro