Analiza efectelor ne ocupă majoritatea timpului în care am putea acumula experiență reală, cultură și civilizație și am putea îndrepta sau îndepărta erorile în care persistăm. Despicăm firul în patru după ce cauza și-a produs efectele și trecem cu vederea, mult prea ușor și tangent când e vorba de cauza care a generat efectul. Blamăm, înjurăm, cârtim, invidiem, condamnăm, criticăm, desființăm, pe oricine și orice ni se pare imoral și care reprezintă un efect al unei soluții imorale, dar ocolim cauza producerii efectului, respectiv ce a determinat soluția imorală, ca și cum efectul n-ar avea cauză. Și analiza efectelor nu-i doar o pierdere de timp, ci presupune un consum uriaș de resurse, care are ca rezultat, în majoritatea cazurilor și o manipulare pe măsură și o deturnare evidentă a întregului sistem de valori, privite, exclusiv, din zona efectelor.

Plângem și condamnăm proasta adminisitrare (risipire) a banului public, a averii publice (cedată, în cele mai multe cazuri, gratis, de cei puși s-o administreze, unor grupuri de interese) și faptul că cetățeanul este umilit, desconsiderat, furat și mințit de cei numiți să administreze eficient (managerieze) banul public și averea publică. Și ca un fatalism preacceptat, ne-am obișnuit cu postura de gloată inertă, incapabilă să schimbe ceva dintr-un mecanism defect care generează, ca și cum ar fi setat astfel, în cazul numirii managerilor publici, numai exemplare imorale. Le înjurăm, criticăm, desființă, dar nu facem nimic să schimbăm mecanismul care produce și promovează astfel de specimene, de tip fanariot, ce ne vând și aservesc corporațiilor și noului sistem de „valori” al sclaviei mondiale.
Din nefericire pentru cetățeanul onest, mecanismul de promovare a mangerului public, adică al ordonatorului de credite, este unul defect, păgubos și falimentar, care are la bază un sistem imoral de reguli, neoficial, dar care, perfecționat și adaptat prin toleranță,  funcționează perfect. Nimeni nu este promovat pe bază de valoare profesională, morală sau competență probată și nici ca urmare a unei selecții ce garantează eficiență și moralitate în administrarea banului public și a averii publice. Confundând, în cele mai multe cazuri, „instrumentul” (funcționarul) cu cel ce-l manevrează, toată artileria, în cazul eșecului, o îndreptăm spre efect, adică spre „instrumentul” prin care s-a desăvârșit „opera” de distrugere și nu spre cauză, adică spre „mâna” care a utilizat „instrumentul”. Managerul public (șef de instituție, autoritate, regie, intreprindere cu capital public, etc.) și forul politic de decizie, care l-a impus, par, pentru că sunt publice, efectul și cauza catastrofei. Și atunci, eronat, pe unii îi executăm și-i facem țapi ispășitori, surghiunindu-i în „piața publică”, supunându-i judecății mass-media, iar pe ceilalți (politicienii) îi acuzăm doar de imoralitate și de complicitate la ceea ce se întâmplă în fapt, fără a-i pune la plată. Adevărul însă e dicolo de cortină, adică de ceea ce se vede, politicul și managementul fiind, în fapt, efectele, adică instrumentele prin care „programatorii” reali își valorifică proiectele și își implementează mecanismele.
Pe principiul biblic, al perfecțiunii decalogului, scopul oricărei numiri se ascunde în spatele unor concepte teoretice, morale, ce privesc cetățeanul și binele public. Fiecare numire este acompaniată de promisiuni morale, de genul eliminării subiectivismului, risipei sau clientelismului de tip mafiot în administrarea banului public și a averii publice. Nimeni nu recunoaște public că numirile, în fapt, au la bază exact aceste obiective: furtul banului public și al averii publice și că orice manager este numit pentru a facilita furtul, nu pentru a-l stopa. Însă realitatea nu poate fi mușamalizată, pentru că se reflectă în „buzunarul” fiecărui cetățean și este mai mult decât evident (dovedit de experiență și exemplele concrete) că toate numirile în funcțiile publice au ca scop asigurarea cadrului jefuirii banului public și a averii publice.
Cel mai elocvent exemplu, de cum se manageriază banul public, în interesul unor grupări, este cel privind managementul Agenției Naționale de Administrare Fiscală (A.N.A.F.).  Născută demagog, cu scopul de a fi o structură modernă, eficientă, în ceea ce privește colectarea banului public, încă din start, Agenția a devenit, clar, instrumentul grupărilor de tip mafiot. Aparent, decizia înființării Agenției, a fost una politică, generată de conceptul progresist al puterii politice, de îmbunătățire a mecanismului de colectare a impozitelor și taxelor. În realitate însă, prin managerii numiți, Agenția a devenit un instrument controlat de grupările de tip mafia, care, prin  intermediul A.N.A.F., au creat un mecanism de protecție al operațiunilor de devalizare a bugetului public. Un mecanism, structurat, în special, pe următoarele componente: colectarea, directă, în numele statului, de la populație sau firme, prin înființarea și exploatarea unui sistem paralel, a obligațiilor bugetare; neplata obligațiilor bugetare, beneficiind de facilități nereale, scutiri subiective sau de toleranță fiscală;  însușirea banilor publici, colectați de A.N.A.F., prin metoda rambursărilor având la bază operațiuni nereale; însușirea banilor publici prin furtul acestora din alocările de la buget pentru investiții publice, apelând la operațiuni comerciale fictive, după care banii rezultați erau „spălați” și redistribuiți. Or, ca să funcționeze acest mecanism, al sustragerii banilor publici destinați să ajungă la buget sau aflați în buget, trebuia să fie asigurat controlul total al A.N.A.F., control care nu putea fi asigurat decât prin numirea politică a șefilor acestei instituții. Iar numirile s-au operat cu siguranță nu pe principii profesionale sau morale, ci pe principii de apartenență la structurile de tip mafia, de obediență și subordonare necondiționată acestor structuri.
De la înființare și până în prezent, numirile în fruntea A.N.A.F., chiar dacă formal au fost făcute politic, în fapt, au fost operate de crima organizată. Adică de mafia evaziunii fiscale, mafia alocațiilor bugetare pentru investiții sau mafia retrocedărilor, cei care, așa cum rezultă din ultimele cercetări, au susținut financiar campaniile electorale și, în cele mai multe cazuri, candidații politici, atât în alegerile locale cât și parlamentare. Cu mici excepții (ale celor care și-au construit deja notorietate și care se confundă cu grupările politice) nici un politician nu a fost și nu este fără stăpân, adică independent și nu acționează obiectiv dacă lovește în interesele stăpânului. Or, dacă majoritatea politicienilor au „stăpân”, nu e logic că administratorul public, respectiv Guvernul, este numit de „stăpân” prin intermediul politicianului „instrument” ? Și atunci, în aceeași logică, putea ajunge, în fruntea A.N.A.F., vreun manager fără „stăpân” ? Putea un Chițoiu, Pop, Blejnar sau Diaconu să ajungă șefii „caseriei” publice, prin „accident”, fără sprijinul greilor mafiei ce controlau și controlează economia ? Ca unul care a activat în sistemul fiscal  – și cunoaște forte bine multe dintre grupările care au susținut ascendența unor foști șefi a-i A.N.A.F., interesele pe care le-au protejat și efectele reale ale acestor numiri în devalizarea bugetului -, pot afirma, fără să greșesc, că mecanismul subordonării grupărilor de interese a administrației publice locale, a parlamentarilor, a numirii miniștrilor și, prin intermediul acestora, controlul total al administrției publice, nu permitea „accidente”, tocmai într-un astfel de sector vital pentru mafia fiscală.
Plecând de la acest incontestabil adevăr, al dependenței șefilor A.N.A.F. de „stăpâni”, cauza ineficienței A.N.A.F., a dezastrului reprezentat de ponderea evaziunii fiscale în raport cu PIB și veniturile fiscale oficiale colectate, care se află aproape în „echilibru” (50% fraudă fiscală, 50% venituri fiscale colectate) și lipsa de performanță a A.N.A.F., incapabilă să strice „echilibrul” dintre fraudă și gradul de colectare al veniturilor fiscale, este mai mult decât evidentă. Cum nici un șef al A.N.A.F. – chiar dacă aparent a fost numit politic, ceea ce-i conferă, formal, o oarecare independență decizională -, n-a fost fără „stăpân”, e logic că legătura de cauzalitate dintre stăpâni și șefii ANAF este explicația comportamentului șefilor ANAF vis-a-vis de „toleranța” excesivă față de frauda fiscală sau chiar participarea directă a acestora. Iar „stăpânii” reprezintă adevarata cauză a efectelor dezastruoasei administrări a fondurilor publice și averii publice în România. Pentru că, în orice circumstanțe am analiza, managerii public doar formal au fost angajații statului. În fapt, în majoritatea deciziilor majore, aceștia au „onorat” obligațiile către „stăpânii” care i-au numit, protejat și, în cazul în care nu s-au compromis iremediabil, i-au renumnit în funcții, pentru a le servi interesele.
Și dacă între Chițoiu, Pop, Blejnar sau Diaconu, există diferențe în ceea ce privește abordarea de către mass-media a mangementului realizat la cârma A.N.A.F., acestea nu se datorează, în nici un caz, obiectivității, adică raportându-se ponderea evaziunii fiscale și colectării veniturilor bugetare în PIB, ca urmare a managementului. Ci, raportându-se la principiul „borcanului cu miere”, departajarea este făcută de cât de vizibil au violat șefii A.N.A.F., personal, „borcanul cu miere”, direct sau indirect.
Dacă însă am vrea adevărul, „gol-goluț”, adică cel „edemic”, neinfluențat de subiectivul concept al „binelulu și răului” privit prin prisma interesului, logic și corect ar fi să săpăm la rădăcina cauzei ce-a generat efectele gen Chițoiu, Pop, Blejnar sau Diaconu, rădăcina fiind exprimată de cine sunt, de ce au decis și cât au profitat „stăpânii” care au impus, prin instrumentul politic, aceste numiri. Aprofundând „subiectul”, cu siguranță ni se va devoala o altă dimensiune, aparent imperceptibilă, a pupitrului și mediului real din care este condusă societatea românească. Adică am avea imaginea cauzei reale ce generează efectele ce încep să ne copleșească, pe care le plătim mult prea scump și pe care le disecăm, analizăm, înfierăm, sistematic, omițând cauza. Iar din acest decor, indiferent de doza de manipulare ce ne este impusă forțat, nu putem elimina personajul pricipal, „stăpânul”, indiferent  de „brandul” pe care-l poartă și care, în diferite faze ale ascensiunii nulităților profesionale din fruntea A.N.A.F., au contribuit la promovare și „școlarizare” a celor ce s-au dovedit a fi slugi perfecte pentru o mafie care a jefuit și continuă să jefuiască banul public și averea publică, „decontând” cu „instrumentele” utilizate: politicieni și demnitari. Crucificând, în piața publică, pe altarul ce ostoiește setea de sânge a mulțimii manipulate, doar „instrumentele” cu care este jefuit cetățeanul, fără a sancționa, în același mod, și „stăpânul” care a dat ordinul, nu facem decât să acceptăm fatalismul care ne condamnă să fim slugile hoților ce controlează societatea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here