Copil. Foto pixabay.com
Copiii pot fi ființele cele mai iertătoare din univers. Sună nebunește? Iată cum am ajuns la această concluzie.
Am auzit de prea multe ori: „Nu mă înţelegeţi greşit, părinții mei
erau oameni buni. Dar uneori viața era prea grea. S-au străduit”.
„E vina ta, copile!” – trauma unor întregi generații
Deodată adultul redevine copilul care apără onoarea părinților.
Nimeni nu are părinţi perfecți. Totuși, copiii tind să uite momentele
cele mai urâte legate de părinți. Dar nu uită să se învinovățească chiar
pe ei: “mă băteau pentru că eram neascultătoare”, “meritam”, ”m-au făcut om”, etc.
Dacă noi, adulții de astăzi nu scăpăm de acel ”e vina ta, copile!” nu
putem crește. Și mai ales nu putem crește copii sănătoși emoțional.
Maturizarea copilului. Iertarea este cea mai importantă
În procesul de vindecare, iertarea este cea mai importantă. Graba de
a-i ierta pe ceilalți ne blochează restul sentimentelor înainte de a
apuca să le exprimăm. Ne împiedică să ne conectăm cu propria noastră
ființă.
Ar trebui să începem cu a redeveni copii. Și odată copii să
spunem “nu trebuia să-mi faci asta”. În felul acesta vom simți
compasiunea pentru noi înşine, dar şi pentru ceilalţi. În loc să lăsăm
trecutul în pace, ar fi mai bine să ne permitem să simțim lucrurile
negative legate de el pentru a ne putea elibera. Să demitizăm acel atât
de bine cunoscut ”de morți numai de bine.”
Blamarea, acuzarea vinovaților este ca un tunel prin care trebuie să
trecem pentru a ne elibera. Eliberarea noastră depinde de trecerea prin
acest tunel.
Neasumarea responsabilității este un pas spre maturizarea copiilor
Din punctul de vedere al unui copil, viaţa i se înâmplă, copilul e la
mila universului. Din acest punct de vedere, părintele e un zeu. De
aceea copilul consideră că e vina părintelui că vremea nu e bună.
Nu există nimic rafinat în copilărie. La fel cum minciuna e normală, așa este și învinovățirea celorlaţi.
Conflictele nu pot fi evitate, dar sunt chiar necesare, planul de
dezvoltare include și păstrarea sentimentului de dragoste când nu ești
de acord cu celălalt.
În stadiul de atașament, cel mai important este ca un copil să învețe să aibă încredere. Pentru copilul mai mare este importantă rezolvarea conflictelor cu respect și fără pierderea demnității.
Maturizarea copilului. Cum rezolvă copiii conflictele
Iniţial sunt şocaţi că mama sau tata îi refuză, se simt trădaţi, așa că apare protestul. Este foarte clar ce doreşte copilul.
Învinovățirea celuilalt este protestul imatur al copilului care nu obține ce vrea.
În fapt, este prima încercare de independenţă a copilului: „nu-mi dai
ce vreau, ţip”. Este greu de suportat? Da, dar e important să înţelegem
că aşa devine autonom.
Merg maturizarea și neasumarea responsabilității mână în mână?
Copilaşii spun mereu spun ceva de genul: „eşti rea, mereu mă faci să strâng jucăriile,” „niciodată nu-mi dai ce vreau.”
Uneori copilul recurge la delcaraţii mai şocante gen: „Te urăsc!”
Nu e de mirare că unii părinţi sunt şocaţi de aşa ceva. Să ştiţi că
aceste lucruri sunt normale. Copilul trebuie să se obişnuiască şi cu
dezamăgirile. Izbucnirile de genul acesta sunt normale şi nu înseamnă că
va deveni psihopat.
Când însă protestele sunt înăbuşite, cenzurate, copilul va pedepsi pe altcineva. El se va răzbuna pe fraţi sau pe alţi copii.
”E vina ta!” – părintele la primire
Părinţii trebuie să înţeleagă că ai lor copii au nevoie să îşi
exprime emoţiile. E normal să fie furioşi, nu să lovească pe alţii.
Puteţi să toleraţi furia, nu comportamentul distructiv. ”Te iubesc,
înțeleg că ești furios. Nu îți permit să mă lovești.”
La început copiii vă acuză, nu-şi asumă nici o responsabilitate. Ei
trebuie să înveţe şi să fie dezamăgiţi şi cum să suporte dezamăgirea.
”Înțeleg că ești dezamăgit”, ”cred că e greu să simți ceea ce simți tu”,
”sunt aici pentru tine” iată câteva din replicile care pot fi de mare
ajutor în relația cu copilul furios.
În timp, acest comportament va trece. E nevoie de multă răbdare. E
foarte important să le fiţi model. Trebuie să vă asumaţi
responsabilitatea în conflictele cu ceilalţi, cu partenerul, cu
comunitatea şi să nu cedaţi tentaţiei de a-i acuza mereu pe ceilalţi.
Maturizarea copilului
Pe măsură ce copilul creşte, veţi avea alte cerinţe de la el. Puteţi
să îi explicaţi: “îţi înţeleg dezamăgirea, nu îmi place că vorbeşti cu
mine aşa”. Trebuie să îi arătaţi copilului că ceea ce spune are un
impact. Trebuie să-i faceţi faţă. Să vă apăraţi, să nu păreţi
vulnerabilă. Tineţi minte că dacă îi arătaţi respect şi el va învăţa să
îl arate foarte repede.
Cum blocăm maturizarea copilului
Când auzim un copil care doar dă vina pe ceilalţi şi nu îşi asumă
nici o responsabilitate, vom încerca prea devreme să îl dezvățăm de
asta. Riscăm să îl cenzurăm şi nu e bine.
Riscăm să devenim prea autoritari: ”nu răspunde înapoi” sau riscăm să
cedăm “bine, încă puţină ciocolată”. În felul acesta ajungem să pierdem
respectul copilului.
Maturizarea, de la învinuire la responsabilizare şi putere de decizie
Cu toţii ştim că învinuirea celorlaţi este toxică. Este, de altfel,
principalul impediment în rezolvarea conflictelor. Când auzim adulţii
învinovăţindu-i pe alţii, vrem ca ei să se maturizeze pentru că știm
instinctiv că a da vina pe cineva este apanajul copiilor.
Dar facem cu toții acest lucru. Copiii au voie să o facă. Sunt prea
mici ca să aibă simţul responsabilităţii. Sunt mai mereu dependenți de o
decizie a unui adult. Tocmai de aceea, dau vina pe toată lumea. Dar
când noi adulţii facem asta este din cauza “copilului interior”. Ne simţim lipsiţi de putere, neajutoraţi, poate chiar ne este ruşine. Este un semnal că vrem să ne arătăm puterea. Inconștient ne simțim din nou copii.
Dăm vina pe lumea din jurul nostru. Nu ne asumăm responsabilități.
Trăsătura fundamentală a maturităţii este asumarea destinului. În
afară de cei foarte bolnavi toți suntem responsabili de maturizarea
noastră. Haideți deci să fim noi adulții model pentru copiii noștri!
