BBC i-a dedicat un documentar în seria Imagine după ce a primit Premiul Man Booker pentru romanul „O cale îngustă spre nordul îndepărtat”, dar Richard Flanagan a ţinut mereu să îşi păstreze simţul realităţii. Într-un interviu acordat MEDIAFAX a povestit care sunt provocările muncii de scriitor şi ce invidiază în domeniul său. Scriitorul şi-a mărturisit şi admiraţia pentru Brâncuşi al cărui nume l-a împrumutat unui personaj secundar din povestea care i-a adus consacrarea internaţională: „M-a uimit întotdeauna explozia culturală şi artistică iniţiată în Estul şi Centrul Europei. A schimbat complet istoria artei şi literaturii. A venit din locuri ca România”.

Reporter: Despre romanele dumneavoastră se spune mereu că sunt foarte diferite unul de celălalt. Şi sunt. Dar cum găsiţi tonul potrivit pentru fiecare carte?

Richard Flanagan: Cred că dacă te repeţi, ca scriitor, îţi e mai uşor să ai succes comercial. Pentru că un cititor se simte mai bine când ştie deja cum funcţionează. Problema e tot ce funcţiona iniţial ca un mod de a spune adevărul se transformă în timp în lene şi, în final, ajunge să fie o minciună. Dezvolţi în timp o uşurinţă a expresiei care te înşeală pe tine, ca scriitor, şi îl păcăleşte pe cititor. E cel mai rău lucru pe care îl poţi face. Aşa că atunci când termin de scris o carte încerc să distrug modelul pe care l-am folosit şi o iau de la capăt. Uneori reuşesc să fac asta imediat, încă de la început am vocea de care am nevoie, alteori îmi ia ani întregi şi ard multe manuscrise până ajung la ce îmi trebuie. Dar asta e.

Reporter: Dar ce vă face să recunoaşteţi vocea potrivită? Aţi început de cinci ori ”O cale-ngustă spre nordul îndepărtat”.

Richard Flanagan: Nu, nu, am scris cinci romane diferite. Cu personaje diferite, cu alte poveşti, alte dispozitive narative. Nu mergea. Erau cărţi proaste. E uşor să îţi dai seama când o carte e proastă. Greu este să te prinzi când e bună. Poate nu sunt eu cine ştie ce scriitor, dar sunt mai bun la rescris.

Reporter: Ce v-a făcut să vă daţi seama a cincea oară că e vorba de ceea ce căutaţi?

Richard Flanagan: Nu voiam să scriu cartea, dar povestea începuse să mă macine. Într-o zi traversam Harbour Bridge în Sydney. Mă sufoca sentimentul că trebuie să scriu cartea şi nu voiam să o scriu pentru că ştiam că e uşor să o scrii prost şi foarte greu să o scrii bine. Mergeam pe pod şi era o privelişte incredibilă. Erau ultimele momente ale amiezii, soarele se reflecta în apă. Atunci mi-am amintit o poveste pe care mi-o spuneau mama şi tata. În sătucul în care m-am născut trăia cineva din Letonia. Venise în Australia după război. În timpul conflictului traversase Europa cu valurile de refugiaţi. Când a ajuns înapoi acasă, satul său era distrus. I s-a spus că soţia lui murise. Nu a vrut să creadă şi a căutat-o în toate taberele de refugiaţi, în adăposturile Crucii Roşii. După doi ani de căutări a trebuit să accepte faptul că a fost ucisă şi că asta e. Aşa că a venit în Australia şi a ajuns pe insulă în satul în care trăia familia mea. S-a căsătorit cu o australiancă şi şi-a făcut o nouă familie. În 1957, a mers în oraş, la Sydney. Acolo mergea pe o stradă aglomerată şi o vede pe fosta sa soţie din Letonia apropiindu-se din direcţia opusă. Nu are decât câteva momente să se hotărască dacă vorbeşte cu ea sau merge mai departe. Când eram copil mi s-a părut că asta e cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am auzit-o. Pentru că spunea în ce fel dragostea ne poate pune în situaţii groaznice. Că poate să fie un iad, în aceaşi măsură în care poate să fie rai. Traversând podul în acea zi mi-am dat seama că asta e cheia romanului meu. Şi mi-am imaginat un bărbat care a fost prizonier în război la japonezi, la mulţi ani după ce s-a întors acasă traversând acel pod şi întâlnindu-se cu femeia pe care a iubit-o înainte de război şi despre care credea că a murit. O vede apropiindu-se de el şi trebuie să îşi dea seama ca şi omul din Letonia, dacă îi vorbeşte sau nu. M-am dus la un hotel şi am stat la bar unde am schiţat povestea unui întreg capitol pe spatele unor suporturi pentru paharele de bere. Le-am strâns şi le-am luat acasă. Apoi le-am pierdut şi am uitat de ele. Am scris alte variante ale cărţii şi am regăsit suporturile de bere cu notele mele. Mi-am dat seama că romanul ar putea să funcţioneze dacă reuşesc să îl fac să aibă în centru o poveste de dragoste. Atunci am putut să închei romanul.

Reporter: Aveţi un personaj, Brancussi Şopârlă. De unde aţi luat numele care evocă aşa de multe cuiva din România?

Richard Flanagan: Nu ştiu să vă spun. Îmi place artistul Brâncuşi şi îmi place numele. Mi-a plăcut şi faptul că e un nume celebru. M-am gândit că ar fi putut aparţine unei persoane obişnuite. Şi a fost destul. Australia e plină de est-europeni. M-am gândit la artist, desigur. M-a uimit întotdeauna explozia culturală şi artistică iniţiată în Estul şi Centrul Europei. A schimbat complet istoria artei şi literaturii. A venit din locuri ca România. DADA, suprarealismul, ca o forţă subestimată în literatura lumii, dar atât de influentă. Cred că mi-au păcut mereu şi povestea şi realitatea acestui fenomen. Eu vin din tradiţia engleză, care a fost mereu arogantă, nu şi-a conştientizat niciodată măsura, şi nici nu şi-a asumat prea bine influenţa e care o au alte culturi. În secolul XX, Centul şi Estul Europei au venit cu dezvoltări revoluţionare în literatură şi în artă.

Reporter: Mizaţi foarte mult pe ”adevăr” atunci când vorbiţi despre scris. Cum se împacă lucrurul acesta cu faptul că recunoaşteţi întotdeauna că un scriitor trebuie să inventeze?

Richard Flanagan: Cred că romanul e privit cu multă neîncredere azi, mai ales în rândul celor care vorbesc engleză. În parte din cauza faptului că romanul, ca gen, nu este perceput ca fiind la înălţimea realităţii ciudate pe care o trăim. dar mie mi se pare că romanul îţi permite să exprimi anumite adevăruri spirituale şi chestiuni generale care nu por fi surprinse în alte forme. Cred că atunci când scrii un roman, sigur că trebuie să scrii ceva ce distrează, dar în acest proces atingi ceva profund, care ţine de o întreagă tradiţie profundă, intelectuală, estetică, spirituală. Romanul abordează relaţiile umane într-un mod care nu e realizat pe nicio altă cale, în niciun alt mod de gândire. Cred că romanul încă ne mai oferă o concepţie care scapă ştiinţei, psihologiei, filosofiei, religiei sau politicii. Cele mai bune poveşti oferă o perspectivă asupra a ceea ce suntem şi asupr motivelor care ne determină să facem lucrurile ciudate pe care le facem. Puterea romanelor stă în aceea că nu au răspunsuri dar, dacă îşi fac treaba cum trebuie, pun întrebările necesare. Ca o glumă bună. Cred că asta le face mai importante în acest moment ciudat din istorie.

Reporter: Cum aţi rezistat atunci când aţi fost numit trădător de Primul Ministru al Tasmaniei?

Richard Flanagan: Pe lângă ce li s-a întâmplat altora, şi chiar românilor, asta nu era nimic. Ştiţi, există mulţi oameni curajoşi. Eu nu sunt unul dintre ei. Mulţi s-au opus puterii. Cred că sunt momente în care eşti pus la încercare. Trebuie să te hotărăşti dacă iei o poziţie sau fugi. Eu nu am avut cine ştie ce curaj, dar am decis să nu fug. Un scriitor ar trebui să trăiască în picioare, nu trebuie să stea în genunchi. Un scriitor nu e un dumnezeu, nu e mai bun sau altfel decât alţi oameni. Un scriitor are doar nişte abilităţi pe care alţii nu le au. Ca un instalator sau un tâmplar, ori un frizer. Scriitorul are abilitatea de a spune ce cred oamenii şi uneori de ei depinde ca lucrurile cu pricina să fie spuse. I-ai trăda pe toţi cei de lângă tine dacă nu o faci. Dar, pe lângă curajul celor care i s-au opus lui Ceauşescu, ce am făcut eu… nu e mare lucru.

Reporter: În ce fel v-au marcat meseriile pe care le-aţi practicat înainte să fiţi recunoscut ca scriitor?

Richard Flanagan: Nu erau cine ştie ce meserii. Erau munci destul de chinuite. M-au făcut să îmi dau seama că aşa sunt muncile pe care le fac majoritatea oamenilor. Mă gândesc, de câte ori mi se pare că am o zi proastă la masa de scris, ce noroc am să pot să fac asta. Prima dată am lucrat ca tăietor de lemne. Într-o zi mi s-a spus să arunc nişte mobilă şi să o ard. Am un scaun pe care l-am oprit atunci şi l-am reparat. Am zis că într-o zi o să stau pe el să scriu. Încă mai stau pe scaunul acela şi azi şi îmi dau seama că e bine că nu mai am de tăiat lemne. Pentru cei mai mulţi oameni e greu să câştige bani şi e de multe ori umilitor. Nu le oferă nicio împlinire, nicio plăcere. Dar unii scriitori se plâng că nu câştigă destul, că e greu. Dar, pe lângă ce au de făcut alţii ca să trăiască e un privilegiu.

Reporter: Ce raport este pentru dumneavoastră între ce aţi scris şi ceea ce aţi pus pe ecran în cinematografe?

Richard Flanagan: Probabil că nu e mare legătură. Orice mediu este şi o invitaţie, poţi să nu ţii cont de invitaţie. Problema cu filmul este că are nevoie de mulţi bani, iar banii dau ocazia unor manifestări tiranice, pentru că dai socoteală celor care investesc. Romanele nu implică bani, dar asta îţi permite să fii liber. Mai bine sunt liber decât în raporturi tiranice. Aşa că eu prefer romanul. Poţi să fii radical, subversiv într-o măsură mai mare, te poţi juca. Nu răspunzi cerinţelor pieţei cum se întâmplă în cinema. După ce lucrezi în lumea filmului îţi dai seama de ce se fac atâtea filme proaste. Forma nu este neapărat idioată, dar banii de care ai nevoie vin cu multe prostii. Totul te împinge să faci un film mediocru. E uimitor să vezi un film bun pentru că îţi dai seama cât de ieşit din comun este pentru cineva să reuşească să depăşească obstacolele de netrecut.

Reporter: Aţi colaborat şi la o superproducţie ca „Australia”, cu Nicole Kidman şi Hugh Jackman în rolurile principale…

Richard Flanagan: „Australia” a fost, în fond, filmul lui Baz Luhrmann. Eu am fost chemat doar ca să-l ajut să îşi dea seama ce vrea să facă. Nu e viziunea mea. Regizorul voia să aducă pe ecran o melodramă sentimentală dar să arate şi ce li s-a întâmplat aborigenilor. Acolo am apărut eu. M-a interesat să am experienţa de a lucra la un blockbuster hollywoodian. Zici că ai fugit cu circul, într-o oarecare măsură. E interesant, dar la un moment dat trebuie să te întorci la munca ta de zi cu zi, să te aşezi la masă.

Reporter: De multe ori, romanele dumneavoastră faceţi aluzie la versuri sau pomeniţi poezia. De unde vine acest interes al prozatorului pentru lirică?

Richard Flanagan: Din gelozie şi invidie. Pentru că eu nu pot să scriu poezie. Mă impresionaeză profund, dar nu este o formă pe care să fiu în stare să o produc. Părinţii tatălui meu au fost analfabeţi. Tata a fost singurul din familie care a mers la şcoală şi după ce a împlinit 10 ani. El iubea enorm cuvântul scris şi, mai ales, poezia. Memorase multe poeme şi obişnuia să le recite. E un vers pe care îl ştiam de la el pe care l-am folosit în romanul ”O cale-ngustă spre nordul îndepărtat”. L-am întrebat de ce era poezia aşa de importantă pentru el. A crescut într-un cătun, unde nu erau decât 30-40 de oameni, în mijlocul pustietăţii. Tatăl său lucra la reparaţia şi întreţinerea căilor ferate. Aşa că l-am întrebat pe tata cum de a ajuns să îl intereseze poezia şi mi-a spus că poezia a fost primul lucru frumos pe care l-a văzut vreodată. Cred că el mi-a dat sentimentul acesta copleşitor al frumuseţii poeziei. Pe lângă aceasta era impresia unei magii a cuvântului scris. Când vii dintr-o familie în care cititul a fost disponibil pentru generaţii întregi, accepţi miracolul alfabetizării fără să te gândeşti prea mult. Pentru tata ţinea de magie faptul că poţi să invoci universul cu 26 de semne. să aduci frumuseţe acolo unde nu era. Cred că am moştenit de la el impresia că limbajul este magic. E ceva supranatural în cuvântul scris. Probabil că de aici vine fascinaţia mea pentru poezie în romane. Dar, în acelaşi timp, e şi o putere magică pe care eu nu o am.

Reporter: Aţi afirmat că lucrul cel mai greu pentru un scriitor este să scrie o propoziţie bună. Cum se petrece procesul de judecare al propoziţiei pe care o scrieţi?

Richard Flanagan: Am cunoscut scriitori care cred că, dacă au scris ceva, lumea ar trebui să îi citească. Dar eu cred că invers, că un cititor nu îţi datorează nimic, iar tu ar trebui să îi dai toate motivele ca să citească prima propoziţie şi să nu închidă cartea şi citească următoarea propoziţie şi să înceapă următorul paragraf înainte să dea pagina. Cred că are mare importanţă să scrii propoziţii interesante şi să concepi paragrafe dinamice. E multă muncă în asta. Flaubert spunea că îi plac romanele care miros a transpiraţie. Ale mele sunt pline de sudoare, sunt muncite. Nu îmi place să citesc o carte care e scrisă în grabă şi neatent. Îmi place să citesc volume în care se vede că fiecare frază e atent construită şi echilibrată. Atunci îţi dai seama că eşti în mâini foarte bune, tu, în calitate de cititor şi îţi poţi permite să aluneci tot mai adânc în această lume care îţi e propusă în carte. E mult meşteşug care ţine de scris şi e important să îl respecţi.

Reporter: Cum se face că, în ciuda faptului că fiecare roman pe care îl scrieţi este plasat în Australia, de fiecare dată referinţele, poveştile personajele ţin de tot restul lumii?

Richard Flanagan: Nu e conştient. Nu m-am simţit niciodată izolat de restul lumii. Micul orăşel minier în care am crescut era plin de refugiaţi din Europa. Erau letoni, lituanieni, greci, italieni, iugoslavi, cehi… De pe atunci mi se părea incredibil că în insula asta măruntă, în mijlocul pădurii, la capătul lumii, ai toate poveştile din lume. Mă jucam cu copii care aveau părinţi trecuţi prin naţionalism, fascism, comunism, război, au pierdut oraşe, familii, naţioni şi nici măcar nu au ajuns la vârsta de mijloc. Mi-am dat seama că asta era moştenirea mea, asta era lumea mea. Niciodată nu m-am simţit rupt de lume. Cred că rolul oricărui scriitor, de oriunde din lume, este să îşi surprindă lumea cât poate de clar. Prin asta creezi o lume care are ceva universal. De aceea suntem impresionaţi şi azi de povestea unei femei care îşi înşeală soţul la Moscova în secolul XIX, şi aşa mai departe.

Reporter: Acum îmi dau seama că eroul primului dumneavoastră roman e izolat şi se aşteaptă să moară în urma unui accident şi trăieşte tot ce se întâmplă în lume…

Richard Flanagan: Cred că Borges a spus că un scriitor ţine de locul în care s-a născut dar aparţine universului literelor. Scriitorii pot să trăiască în amândouă lumile.

Reporter: S-a întâmplat să citească cineva greşit o carte a dumneavoastră?

Richard Flanagan: Eu nu cred că poţi înţelege greşit o carte şi nu poţi să respingi un mod de lectură, sunt doar feluri diferite de a citi. Dar mă uimeşte uneori ce scot cititorii din cărţile mele.De exemplu, a fost un masacru în Tasmania la mijlocul anilor ’90. La câţiva ani am primit o scrisoare de la cineva care părea nebun şi îmi spunea că a citit cărţile mele şi că înţeleg prin ce trece. Dădea citate din cărţi şi ajungea la concluzia că trebuie să îşi omoare familia. Asta m-a îngrozit. Îţi dai seama că, după ce a apărut cartea ta, nu mai ai niciun fel de control asupra modului în care poate fi interpretată. Acela era un mod maliţios şi de neînţeles pentru ce am scris eu. Cu cât e mai citită o carte a ta, cu atât mai mari sunt şansele să fi interpretat de nebuni, răutăcioşi, de tot felul de oameni. Ai parte de lecturi profunde şi de lecturi superficiale. Cel mai rău este atunci când cartea ta ajunge să fie ca justificare pentru crime politice. S-a întâmplat multor scriitori importanţi. Trebuie să accepţi faptul că lecturile bune sunt însoţite de interpretări greşite. Există şi povestea lui Alexandru cel Mare, despre care se spune că era nedespărţit de Iliada. La un moment dat a cucerit o cetate şi l-a târât pe conducătorul oraşului legat de carul de luptă aşa cum citise în poemul lui Homer. S-a întâmplat de la început să fie folosită literatura pentru a justifica fapte criminale.

Richard Flanagan s-a născut în 1961, în Tasmania. Este romancier, jurnalist şi regizor de film, este considerat unul dintre cei mai buni scriitori australieni ai generaţiei sale. Provine dintr-o familie irlandeză deportate în Tasmania în secolul al XIX lea, Flanagan şi-a încheiat studiile cu o bursă la Universitatea din Oxford. Pasionat de peisajele sălbatice ale ţării sale, a participat la expediţii cu canoe pe râurile insulei natale, care vor deveni o importantă sursă de inspiraţie pentru romanele sale. Devine cunoscut în 1994 cu primul său roman, inspirat dintr-un incident în care era să îşi piardă viaţa „Moartea unei călăuze pe râu” (Death of a River Guide), iar în 1997, cel de al doilea roman, „Să baţi din palme cu o singură mână” (The Sound of One Hand Clapping), este recompensat cu premiile Australian Booksellers Book of the Year Award şi Vance Palmer Prize for Fiction. În 1998, adaptarea pentru marele ecran a acestui roman, pentru care a semnat atât scenariul cât şi regia le semnează scriitorul însuşi, este nominalizată la premiul Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin.

Cel de al treilea roman, publicat în 2001, „Cartea cu peşti a lui Gould” (Gould’s Book of Fish), a cunoscut rapid o receptare critică elogioasă şi a fost recompensat în 2002 cu Commonwealth Writers’ Prize. Romanul publicat în 2007, „Teroristul necunoscut” (The Unknown Terrorist), a fost la rândul său un succes mondial, fiind urmat, în 2008, de volumul „Dorinţă” (Wanting). În octombrie 2014, Flanagan a primit Premiul Man Booker pentru romanul „O cale îngustă spre nordul îndepărtat” (The Narrow Road to the Deep North), conceput un omagiu adus tatălui său, supravieţuitor al tragediei militarilor australieni prizonieri de război ai trupelor japoneze, obligaţi să participe la construirea căii ferate cunoscute sub denumirea „Burma Railway“. „Persoana întâi” (First Person, 2017) este cel mai nou roman al său. BBC i-a dedicat în 2015 documentarul „Richard Flanagan: Life After Death”, în seria Imagine.

Romancierul trăieşte împreună cu soţia şi cele trei fiice în Hobart, Tasmania, şi continuă să scrie articole despre insula natală în presa australiană, nu fără a suscita controverse. În România, cărţile sale au apărut la editura Litera.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.