(PRELUARE INPOLITICS.RO):
Cel mai bun articol, fără doar și poate, pe care l-am citit în ultimii ani. Nici măcar nu e articol propriu-zis, ci un drept la replică al decanului facultății de filosofie din București, dr.Romulus Brâncoveanu, în urma unui atac al lui Gabriel Liiceanu, pe siteul contributors.ro. În fapt, însă, e vorba de un eseu de excepție, care ridică vălul de pe unul dintre subiectele cel mai puțin comentate ale perioadei post-decembriste: povestea ”disidenților” intelectuali anticomuniști care nu preau au existat, fiind doar creații ale sistemului securisto-comunist. De ce nu a avut România un Havel, se întreabă toată lumea de amar de ani? Răspunde dr.Brîncoveanu: pentru că l-a avut pe Liiceanu, ”rebelul” cu misiuni speciale de la PCR. Un Adrian Păunescu al filosofiei, cu ”Jurnalul de la Păltiniș” pe post de cenaclu ”Flacăra”.
Ce îl deranjează pe Liiceanu?
”După treizeci de ani de la căderea comunismului, generațiile s-au reînnoit, publicul cititor s-a schimbat, iar stilurile de filosofare nu mai au nicio legătură cu moralismul practicat de el. Acum, după numeroasele demisii ale unor membri fondatori și apropiați ai săi, GDS e pe cale să-i scape de sub control. Mai mult, unele dintre personajele politice și culturale pe care le-a servit sau în care a investit, Traian Băsescu și Lucian Boia, se dovedesc a fi fost colaboratori de nădejde ai Securității. Consecvența în acțiuni i-ar fi impus lui Liiceanu să-și regăsească de îndată vorbele grele pe care le-a turnat vreme îndelungată în capul altor informatori, activiști și securiști, și care, prin comparație cu personajele pe care le-a cultivat și promovat, par, astăzi, fără pată” scrie. dr.Brâncoveanu.
Liiceanu, integritatea academică și interesele personale
”De ani buni, Liiceanu încearcă să se facă plăcut celei mai tinere părți a intelectualității și a publicului cititor, dar mai ales acelei părți ce nu se sfiește să se arate atrasă de valorile post-materiale, de stânga culturală și de noile stiluri de viață, să militeze și să vizeze leadership-ul discuției publice în numele acestora. El nu mai poate face loc cu ușurința din trecut temelor sale pe agenda generației noi, interesată cu precădere de subiecte precum egalitatea de gen, feminism, încălzire globală, dezvoltare, migrație, etica roboților și altele, probleme reale, dar care intră toate, după el, în sfera a ceea ce cataloghează a fi doar „corectitudine politică”. Neavând nici interesul și nici răgazul unei înnoiri, Liiceanu ar vrea să preia cu totul subiectele integrității academice și plagiatului, aflate la loc de cinste pe agenda generației noi, și să le arunce în blenderul moralist al intereselor sale” mai arată profesorul.
Cum a ajuns Ceaușescu egalul lui Heidegger la editura Politică
Și tot el explică nașterea lui Liiceanu și a altora ca el, în comunism:
”Începând cam de la mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut, strategii PCR au decis înlocuirea represiunii ideologice și culturale comuniste, bazată pe marxismul revoluționar și pe o cultură propagandistică de masă, cu o mașinărie de control intelectual și de propagandă aptă să utilizeze în paralel naționalismul și elemente preluate din cultura occidentală, înaltă și populară. Naționalismul și așa-zisa deschidere către Occident au mers aproape mână în mână, de la Declarația din aprilie 1964 a PMR, care a marcat o anumită desprindere de Moscova și renunțarea la internaționalismul proletar ca valoare ideologică centrală, până la Teze din iulie 1971, de unde începe epoca de cult deșănțat al personalității lui Ceaușescu(…) PCR a căutat să oprească, iar acolo unde nu a fost posibil, să domesticească sau să autohtonizeze, toate acele componente ale culturii occidentale considerate prea atrăgătoare și periculoase pentru construirea socialismului și edificarea omului nou – începând cu muzica rock și terminând, de exemplu, cu filosofia politică renăscută în forme liberale la începutul anilor șaptezeci și care luase locul central, deținut până atunci de filosofia științei, în dezbaterea filosofică internațională. Această mașinărie de forfecare ideologică a funcționat în așa fel încât a lăsat întotdeauna un spațiu mai larg de intrare elementelor culturale practic inofensive, dar a închis robinetele, uneori până la refuz, față de acelea pe care le considera un pericol prea mare pentru regim. Astfel, în ultimii ani ai comunismului, cultura populară și simbolurile stilului de viață occidental ajunseseră să pătrundă în România aproape exclusiv în mod clandestin (discuri, casete, receptarea de programe de televiziune străine, blugi și țigări), în timp ce Editura Politică, editura Partidului Comunist Român, îi alătura, în 1988, în același plan editorial, pe Nicolae Ceaușescu și pe Martin Heidegger. Cum a fost posibil?”
De la cenaclul ”Flacăra” la ”Jurnalul de la Păltiniș”
”În ultimii ani de comunism, Jurnalul de la Păltiniș a reprezentat pentru mulți adolescenți și tineri o carte-cult, dar cultul ei, ca fenomen social, nu se deosebea, în esență, de cultul Cenaclului Flacăra. Dacă ar fi să le comparăm strict ca forme-cult, păstrând proporțiile în primul rând în privința numărului aderenților, amândouă ofereau adolescenților și tinerilor modele normative vii de selectare și filtrare a influenței occidentale din cultura înaltă și populară. Ambele, prin felul de configurare a narațiunii sau a scenariului din centrul lor, fixau norme paternaliste și anti-pluraliste de receptare, preluare și înțelegere a culturii occidentale și atașau elementelor pe care le lăsau să treacă dincolo de pâsla filtrelor și supapelor pe care le conțineau instrucțiuni severe de folosire. Ți se arăta nu doar ce e bun și poate fi ales din Vest, ce ni se potrivește, ce ne-ar face rău, ce trebuie respins și ce trebuie aprobat, ce cărți trebuie citite, ce muzică ascultată, ci și cum trebuie trăite adevărata cultură, ca și adevărata muzică hard rock, și până unde se poate merge în plan individual cu asimilarea și cu practicarea acestora(…) Încă de la apariția cărții, unii cu mai multă experiență politică decât adolescenții și tinerii acelor vremuri, cum ar fi N. Steinhardt, într-un articol celebru atunci, ”Catharii” de la Păltiniș, întrezăreau multe dintre elementele ei instrumentalizate politic”.
Liiceanu a rămas singur la tribuna societății civile și nu se mai lasă dus de acolo
Cea mai curajoasă teză a decanului facultății de filosofie e, însă, cea potrivit căreia, în perioada ceaușistă, totul, inclusiv ”disidența” s-a aflat sub protecția ”tutorilor” din sistem.
”În Epoca de Aur, acest tip de tutor și erou public a fost ilustrat nu doar de Păunescu, sau de figuri emblematice din sfera literaturii, istoriei etc., ci și de mulți alți „șefi de mici” ca el. „Șefii de mici” din anii comunismului, cum spune Ion Cristoiu, incluzându-se (adică oamenii care au primit sau au fost lăsați să se bucure de tineri de autoritate instituțională și culturală, să tutoreze bula de viață publică ce li se lăsa pe mână, în mod formal sau informal, fie că au condus ziare și reviste, fie că au fost iubitori de muzică pop sau universitari), au fost partea cea mai consistentă a establishment-ului intelectual din perioada comunistă ce s-a reprodus, aproape fără pierderi, după 1989. Faptul că Liiceanu a rămas singur la tribuna societății civile și că nu se mai lasă dus de acolo e un rezultat al acestui proces(…)Prin modul de exercitare a autorității intelectuale cu care a venit din comunism și pe care a avut grijă să și-o rotunjească, cunoscutul filosof a jucat un rol, de la un punct încolo nu mic, în menținerea mentalităților și deprinderilor parohiale în viața publică și intelectuală de după revoluție, caracterizate de câțiva, înainte ca eu să fi îndrăznit să o fac, drept sultanism”.
Farmecul profitabil al luptei de partea societății civile
”Unii deținători de autoritate culturală din comunism, scriitori, critici literari, profesori universitari, filosofi și lume bună, cărora Liiceanu li s-a alăturat, au fost maeștrii timpurii ai acestui tip de discurs. În 1990, dintr-o dată, autoritatea lor de scriitori, filosofi, profesori căpătase o pronunțată legitimitate politică(…)Gabriel Liiceanu și-a apropriat și el cu dibăcie acest discurs prin celebrul său ”Apel către lichele”. Dar pe lângă inspirație, a avut și noroc. El a dat greș foarte devreme în politică, lista de oameni de cultură pe care a participat la primele alegeri în 1990 strângând un număr neînsemnat de voturi. Eșuând atât de repede în politică (cum ar fi arătat Liiceanu ca politician de tranziție?), a reușit să descopere, un pic mai târziu decât o făcuseră alții, farmecul profitabil al luptei de partea și din interiorul societății civile, căreia i se dedică, iată, și astăzi.
(…)În mijlocul acestora și al publicului său, Liiceanu se bucură încă de o autoritate întreagă, dar ofilită, și speculează la nesfârșit inerția gramaticii unui discurs pe care îl mânuiește ca nimeni altul. Cu această gramatică a narațiunilor sale, el se pune pe sine în ordinea cristalină a Binelui, Adevărului și Frumosului, și îi coboară pe toți ceilalți în ordinea incertă a unei lumi în care cei care nu primesc favorul său ar fi sortiți pieirii. Pentru ca aburcarea sa din ce în ce mai vertiginoasă în sferele cele mai de sus să nu-i sperie pe apropiați și să nu-i izgonească adepții, chemând iară și iară la oficierea excelenței lui filosofice și a naturii sale umane incoruptibile, Liiceanu le mai arată din când în când și fața sa umană. Pentru aceasta, scrie jurnale în care le mărturisește cum își botează mașinile, care este locul unde a scris prima sa poezie, ce gel de duș și-a mai cumpărat, dar mai ales nu lasă pe vreunul dintre aceia care nu-i ies din cuvânt neîmbrățișat și nemângâiat” conchide dr.Brîncoveanu.
Un articol lung, așa cum spuneam, din care am spicuit doar fragmente, dar care merită citit în integralitatea lui pe contributors.ro, pentru că vorbește curajos despre teme ”sacre” în perioada post-decembristă. Cum ar fi adevărata față a marilor moraliști ai societății, în frunte cu filosoful cu misiuni de la PCR, Gabriel Liiceanu.