Simona Popescu: Patine, ștrampi și globuri frumoase
Toate ilustrațiile sunt realizate de Livia Jelea.
La începutul anilor ‘70.
Venea tata cu bradul verde, stufos, îl punea în cadă, în picioare, stătea acolo pînă a doua zi. Mergeam din 15 în 15 minute toată ziua să mă uit la el, îl luam în brațe, simțeam mirosul lui, miros de fericire. Cădeam în somn cu el în gînd. La noi în baie, un musafir! Apoi, de Ajun, îl aduceam în casă. Îl decoram cu tata. El era foarte priceput. Frati-meu era prea mic, stătea și se uita, era grăsuț și drăgălaș. Mama prin bucătărie, face prăjitura negresă și sărățele, cozonac nu știe să facă, dar nici nu ne place, seamănă cu checul care e antipatic de-a dreptul. După globuri, urmau bomboanele de ciocolată și apoi beteala aurie.
Bomboanele alea… tare erau bune, în trei zile nu mai era una, doar ambalajele frumos aranjate ca să nu se vadă că înăuntru nu mai e nimic.
Moș Gerilă bubuia la ușă, lăsa niște pungi mari, întotdeauna cu banane pe jumătate coapte și portocale pe care era imprimat mic cuvîntul „Jaffa”. A doua zi, în holul blocului, copiii de la cele 16 apartamente își etalau jucăriile (aveam vîrste apropiate) de la Moș Gerilă. Eu aveam și patine! Patine pentru gheață la nouă ani! Am dormit cu ele lîngă pat. Tocmai au făcut la Stadion patinoar. Și ninge frumos afară.
La începutul anilor ‘80.
Scoteam bradul de plastic din debara. Nu mai sîntem copii, nu-i nevoie să se dea tata peste cap pentru brad verde! Cele cîteva crenguțe de brad adevărat vor fi prinse de cadouri și una mai mare va sta în centrul mesei. Scoteam aceleași globuri frumoase, fiecare unicat, și începeam să-l aranjăm. Puneam și bomboanele, deloc interesante ca gust, nu ne mai repezeam la ele.
Stau cu mama la bucătărie. Mama a descoperit o rețetă de prăjitură făcută din morcov ras! Lasă că morcovul are vitamine! Și-a făcut… chec! Sub brad, pungi de plastic pentru ceilalți, de la Moș Crăciun (Moș Gerilă era pentru copiii mici). Lucruri folositoare. Ștrampi, căciuli, șosete, chiloți, șampon, deodorant (Wow!, am fi zis azi. Bac! Sau Fa!). Sau un săpun sub formă de măr verde, polonez! Nu banane, nu portocale, că nu se mai găseau, nu mai veneau de unde veneau! Nu ne mai întîlnim în holul blocului a doua zi, copiii au crescut mari. Și dacă ar fi, ce să arătăm? Ștrampii? Măi, și nici un copil în bloc! Patinele au rămas mici. Dar și patinoarul s-a desființat. Măcar de-ar ninge! Sau mai bine nu! Unde e căldura caloriferelor de altădată?
Radu Vancu: Viața noastră e încercarea disperată de a ne prăbuși înapoi în copilărie
Îmi amintesc, din Crăciunurile noastre comuniste de familie proletară din blocurile mărginașe ale Sibiului, lumina veselă care ne învelea sărăcia:
expedițiile furișate, târându-ne pe sub mese, ca să ajungem sub brăduleț, ca să dezghiocăm bomboanele dulci, dintr-un fel de zahăr putred, din staniolul lor argintat, pe care-l refăceam apoi cu migală, așa încât să pară în continuare umplut de fosta bomboană – încât mama, când desfăcea bradul, constata uluită dematerializarea miezului dulce & scârbos & minunat;
căutările făcute ziua, tot alături de frații & surorile mele, prin sertărașe & răftulețe, ca să găsim cadourile pe care mama întotdeauna ni le pregătea (am știut și atunci, știu și mai bine acum, că adevăratul miracol era că reușea, din sărăcia noastră destul de aspră, să facă posibile cadourile astea);
pungile primite de mama & tata de la fabricile lor de covoare & săpun (portocalele & dulciurile de la tata aveau mereu gustul esenței chimice care se turna în săpunurile Cheia & Roua);
cele două prăjituri eterne ale mamei, Zi și noapte și Greta Garbo, checurile cu zaharină (fiindcă nu aveam zahăr) ale surorii mele Ramona, cartofii prăjiți făcuți noaptea cu fratele meu, Iuli (probabil cel mai luxuriant festin al nostru dintotdeauna);
anunțul făcut de tata, intrând surescitat în bucătăria în care mâncam cu toții, că la Timișoara se trage, reacția speriată a mamei, radioul anunțând fuga lui Ceaușescu prin vocea lui Caramitru, mama spălând vasele liniștită & spunându-mi că e mai mult ca sigur o piesă de teatru despre Antonescu;
drumul meu, în 22 decembrie ’89, până la piața Cibin ca să cumpăr brad, spaima mea când o coloană de revoluționari a vrut să să mă ia cu ei, să mă pună în fruntea coloanei, să fiu „copilul Revoluției”, înduplecarea lor instantanee când le-am spus că mă așteaptă mama acasă cu bradul;
sora mea Dana, ajunsă acasă de la maternitate pe la începutul lui decembrie ’89, a cincea & ultima dintre frații & surorile Vancu, fără îndoială cel mai magic cadou primit de mine de Crăciun.
Toate sunt învelite, cum spuneam, într-o lumină policoloră & mătăsoasă – lumina care iluminează materia din care sunt făcute visele – și, pentru mine, sunt dovada cea mai limpede că paradisul există – și că e făcut din materia sărăcioasă & iluminată ca copilăriei – și că, dacă infernul sunt coșmarurile noastre (cum spune Borges), paradisul e tot ce ne-a iluminat copilăria – iar viața noastră e încercarea disperată de a ne prăbuși înapoi în copilărie.
TO Bobe: În familia mea Moș Gerilă n-avea nici o conotație ideologică, poate pentru că în generațiile părinților și bunicilor mei, la țară, nimeni nu auzise de Moș Crăciun cel desenat de Coca-Cola
Dragă Cristina, au trecut vreo două zile de cînd m-ai rugat să scriu despre ce-a însemnat pentru mine Crăciunul în comunism, în perioada copilăriei și adolescenței mele, și, oricît m-aș strădui, mă tem că n-am de spus nimic interesant. De fapt, n-am nimic de spus, pentru că nu mi-am petrecut nici un Crăciun în comunism, ci în cartierul Coiciu din Constanța.
Vezi tu, cartierul ăsta a apărut spre sfîrșitul anilor ’50 și început de ’60 și era un cartier de case construite cu mîinile lor, de cele mai multe ori din chirpici, de niște oameni care în perioada aia erau foarte tineri și care abia se mutaseră de la țară. Copilăriseră la țară, făcuseră cel mult niște școli de ucenici sau cum s-or fi numit ele și, cu toate că aveau servicii în industria sau în comerțul socialist, rămăseseră în fond niște țărani. Și își petreceau Crăciunul așa cum învățaseră de la părinții lor, iar în cazul unora, cum a fost în familia mea, părinții li se mutaseră și ei la oraș, ca să le fie copiilor de ajutor la creșterea inevitabililor nepoți.
Ei, bine, oamenii ăștia la Crăciun tăiau porcul. Nu-mi aduc aminte să fi fost pe strada mea o curte în care cineva să nu crească un porc pentru Crăciun, chiar și în anii ’70, cînd se găsea mîncare la Alimentara. Iar, după ce tăiau porcul, făceau ce se face din porc: caltaboș, tobă, cîrnați, sarmale, șorici, slănină afumată etc. Desigur n-am de gînd să-ți enumăr tot meniul de Crăciun, toate felurile de cozonaci, cornulețe, murături, vinuri și țuici.
O să-ți mai spun doar că noi, copiii, mergeam cu colindul prin cartier, că unele bătrîne mergeau la biserică, dar că lumea nu era nici pe departe bisericoasă și că, dacă era vorba de religie în toată sărbătoarea Crăciunului, era mai degrabă o religie a copilăriei, că noi, decrețeii, eram în centrul atenției, că ni se împodobea un brad în casă pentru bucuria noastră și că la noi venea Moș Gerilă.
Nu știu cum o fi fost la alții, dar în familia mea Moș Gerilă n-avea nici o conotație ideologică, poate pentru că în generațiile părinților și bunicilor mei, la țară, nimeni nu auzise de Moș Crăciun cel desenat de Coca-Cola. Și nici n-avusese brad cu globulețe în casă. Așadar, sărbătorile de Crăciun ale copilăriei mele n-au avut de-a face cu comunismul și de-aia nu pot scrie despre ele dintr-o perspectivă istorico-ideologică, așa cum nu pot scrie despre relația cu cățelul Azor în comunism, despre durerea de burtă în comunism, despre trigonometrie în comunism, despre ce însemna să-ți crească mustața la 14 ani în comunism. Unele lucruri, cele mai importante din viață aș zice eu, scapă istoriei mari, care nu le poate atinge semnificativ.
Altfel, da, dacă socotești bananele importante, te poți plînge că în anii ’80 n-aveai banane de Crăciun, spre deosebire de bunicii tăi, care asta mîncau la ei în sat, pe vremea regelui Ferdinand.
Ana Maria Sandu: Un cîine negru și lățos
Bunica trebăluia prin bucătărie și încerca din cînd în cînd cozonacii cu un pai de mătură, să vadă dacă s-au copt suficient. Împodobisem deja bradul cu mama, îmbrăcate ca niște eschimoși, căci în sufragerie nu făceam focul în soba de teracotă decît în ziua de Crăciun, cînd se punea masa. Din cînd în cînd, îmi mai lipeam nasul de gemul rece și priveam aleea din curte. Număram urmele lăsate de cizmele grăbite ale celor mari. Trebuia s-o fac repede, căci fulgii le înghițeau imediat și le astupau.
Casa fremăta și eu nu-mi prea găseam locul. Dacă mă duceam în bucătărie, bunica îmi spunea să nu-i stau în cale. Dacă mă țineam după mama, auzeam de la ea că mai are atîtea de făcut și că mai bine m-aș duce la mine în cameră. Gîndul îmi era la cadouri, la trenciul bleu metalizat pe care îl văzusem la magazinul central din oraș și pe care speram din tot sufletul să-l primesc în noaptea aceea.
Cu cît treceau orele și după-amiaza se făcea seară, deveneam din ce în ce mai agitată. Aș fi dat toți cozonacii din lume pentru trenciul lucios cu glugă pe care-l probasem într-o zi, cînd mă întorceam de la școală. Se întuncase deja cînd s-a auzit primul lătrat gros, la ușă. Nimeni nu s-a sinchisit și n-a băgat de seamă. La al doilea, și mai hotărît, am zbughit-o prima afară, în șosete. Cîinele nostru, un lățos negru, pe care îl crescuserăm cu biberonul de la cîteva luni și care dispăruse cu mai bine de o jumătate de an în urmă, se întorsese. Dădea din coadă bucuros. Se ridica în două labe și ne lingea fețele încremenite.
Nimeni din familie nu mai avea puterea să creadă că o să-l mai vedem vreodată. L-am primit și l-am ospătat ca pe cel mai neșteptat și mai drag călător. N-am îmbrățișat. Am sărit în sus de bucurie și casa s-a luminat ca prin minune. Și s-a făcut și mai cald. Ne ardeau obrajii. Venise și tata și stăteam toți patru în bucătărie. Ele uitaseră de lucrurile pe care le aveau de terminat pentru a doua zi. De trenciul bleu metalizat nici măcar nu-mi mai aminteam. Mă tot ducem afară să-l mai mîngîi puțin pe cîinele meu drag și să-i mai duc ceva bun de mîncare.
Anii au trecut, dar n-am uitat niciodată acel Crăciun. Și nici bucuria lui. Iar de atunci, în ajun, mă gîndesc mereu la cei dragi. Plecați departe sau pentru totdeauna. Și îi simt lîngă mine. Îmi doresc să pot deschide o ușă, ca atunci, și să-i pot îmbrățișa și pe ei, la fel ca pe cei de lîngă mine.
Dan Coman: Știam deja că Moș Gerilă nu există: tata era cel care cumpăra, pentru fiecare, câte două lozuri în plic – unul de 3 lei și unul de 6 lei – aceleași cadouri pe care le deschideam an de an, la lumina lămpii
Cum venea iarna, cum se făcea imediat seară. Totul se oprea. Nu mai era nimic de făcut şi asta mă încânta. Mama stătea aplecată peste lucrul ei de mînă, cosînd pînă se termina lumina zilei feţe de masă cu flori. Uneori îl ajutam pe tata să care lemne în casă, alteori mă uitam pe geam cum dă zăpada deoparte, făcînd o cărare subţire şi dreaptă pînă la poartă. Dincolo de poartă – satul pustiu. La cinci şi jumătate aprindeam lumina, la şase se lua.
Îmi plăceau mult de tot momentele acelea dintre stingerea becului şi aprinderea lămpii. Stăteam întins pe pat, ascultînd lemnele trosnind în soba de tablă, urmărind flăcările, ridicînd privirea şi urmînd umbrele jucăuşe încolo şi încoace pe pereţi. Întotdeauna găseam o umbră care să-mi placă şi nu mă mai dezlipeam de ea, imitând-o. Tata mai aducea un braţ de lemne, să fie pentru noapte, apoi nu se mai mişca de lîngă sobă. Stătea cu spatele la foc, în picioare, întorcîndu-se doar cît să presare puţină sare peste rondelele de cartofi care se prăjeau pe margini.
Știam deja că Moș Gerilă nu există: tata era cel care cumpăra, pentru fiecare, câte două lozuri în plic – unul de 3 lei și unul de 6 lei – aceleași cadouri pe care le deschideam an de an, la lumina lămpii, înainte să ne băgăm în pat. Anul ăsta, zicea tata de fiecare dată, sigur prindem Moskviciul! Era gluma lui preferată de Crăciun. Știam cu toții că n-o să câștigăm niciodată, nimic.
Dormeam în aceeași cameră. Tata se întindea lângă mine pe canapeaua Sanda. Mama îşi lua cămaşa de noapte, stingea lampa, apoi se ducea la geam. Ninge, o auzeam brusc, şi, deşi aproape aţipiți, săream amândoi din pat și ne lipeam frunțile de geam. Nimic n-o încînta pe mama mai mult ca primele ninsori. Dădea perdeaua la o parte şi-mi făcea loc pe scaun, lîngă ea. Apoi îl trimitea pe tata cu lanterna în verandă, s-o ţină de-a lungul peretelui camerei, în aşa fel încît să vedem fulgii. Cu cît mă uitam mai sus, cu atît fulgii păreau mai negri și mai plini de miez.
Mama era atît de entuziasmată că ninge, încît mergea imediat în cealaltă cameră şi se întorcea cu o portocală. Portocalele apăreau doar iarna, şi doar la ninsorile din ajunul Crăciunului. Nu ştiam de unde le are şi unde le ţine – oricît am căutat, nu le-am găsit niciodată. Desfăcea portocala acolo, la geam, arătîndu-mi întruna cît de frumos ninge. Și era singura dată din an când mirosul de portocală acoperea aproape cu totul mirosul de cartofi în vreme ce, din verandă, tata lumina fulgii iar zăpada strălucea la capătul întunericului doar pentru noi.
