Relaxați și-n pline repetiții pentru Marea Bătălie de la Polivalentă de pe 9 octombrie, când intră în arenă într-un battle muzical cu Vița de Vie, Subcarpați ne-au primit în sanctuarul lor muzical. Printre sunete de chitară bas, scratch-urile lui Power pe Vinil și un cover colorat al celor de la Vița de Vie (despre care n-avem voie să divulgăm nimic) MC Bean a stat de vorbă cu noi și am povestit despre ce-i menține atât de motivați, cum ies melodiile care fac sute de mii de oameni să sară la concerte, dar și despre ultimele colaborări. O poveste autentică, pe limba noastră.
Ce te inspiră acum față de începuturile Subcarpați?
Mișto întrebarea… adică altfel, față de întrebările alea luate la balot. Asta a fost un soi de introducere. Iar răspunsul este împlinirea. Am văzut că se pot face atât de multe chestii, mai ales de tânăr. Acum 10 ani aveam 25 ani și am văzut că pot mișca foarte multe chestii împreună cu o brigadă de oameni. Faptul că ai împlinit atâtea îți dă energie pentru următoarea generație. Plus competiția, vin cei tineri din urmă pe care trebuie să-i convingi că și tu ești din club, că n-ai îmbătrânit. Și e ok. Până la urmă e un soi de… ne ferim de bătrânețe, fugim de vârste înaintate. Și asta e o motivație, să rămânem tineri. E ditamai miza în față și faptul că a funcționat până acum și s-au modificat atât de multe în generația noastră și în cele care vin este un factor destul de motivant pentru a merge mai departe.
Ce reprezintă și ce aduce diversitatea în componența de care vă bucurați? (segmente de vârstă diferite, experiențe muzicale diferite)
E o chestie normală. Nimeni nu și-a propus să fim 50% femei, 50% bărbați sau 50% din Timișoara, 50% din București. Pur și simplu e grebla timpului care a adunat din țara asta, de prin dealuri, de prin văi, de prin munți, de pe lângă râuri, de pe lângă mare. Și iată-ne aici, pe zonă. A fost un soi de proces cât se poate de natural. Inițial am început trei, în formatul hip-hop – două platane și un MIC (microfon n.r.), doi oameni și un VJ – și din necesitate am ajuns 18. Partea nevăzută a scenei este cea mai numeroasă de multe ori. Câteodată sunt doi oameni la lumini, doi oameni la sunet, ai un om cu poze, unul cu organizarea, doi oameni pe tehnic care te ajută să manevrezi și să conectezi aparatură – deja sunt nouă oameni, cam câți sunt și pe scenă. Asta e partea nevăzută a scenei și eu zic, de cele mai multe ori, că e cea mai importantă, o aluzie cumva la partea nevăzută a lunii. Și n-am spus de Culese din Cartier, unde se îngroașă glumă. E serioasă treabă, acolo suntem peste 30.
E foarte interesant că ești atât de implicat și în partea asta nevăzută a scenei…
Sunt implicat fiindcă am lucrat acolo înainte să încep cariera în producție și-n muzică. Am fost sportiv și m-am îndreptat către activități care nu necesitau neapărat intelect. Asta în mintea mea, până când am ajuns la provocarea de-a instala o scenă și mi-am dat seamă că și-n sport nu intrau golurile alea singure, trebuia să ai o strategie. Și că e o meserie foarte respectată. De multe ori, este mai de respectat decât meseria de vocal care vine, trage două silabe și pleacă… față de un om care e acolo înainte ta cu vreo patru ore și stă după tine alte două. Și mă rog, banii mai puțini, nimeni nu-i ovaționează. Noi am plecat de acolo, repet, știm ce înseamnă. Lucrurile nu mai sunt aceleași. Sunt oameni din branșă de tehnici foarte buni, deci se poate. N-avem de ce să mai acceptăm și altceva.
Aveți un public numeros la fiecare concert Subcarpați. După ce crezi să sunt atât de înnebuniți? Să fie muzica, să fie atmosfera? Spune-ne tu cum se simte de pe scenă…
Este extraordinar, este un vis împlinit… îmi doream de mic copil să închid ochii și să văd luminile așa, să aud oamenii și să iasă un concert bun. Se simte genial, de multe ori ne întrebăm cum se simte invers, cum e din public și ce aduce lumea. Trebuie să realizați o treabă: când ai un stil diferit de a livra, și scoți un album sau un single o dată la doi ani, riști ca generația care te sprijinea să-ți plece în probleme, în griji, în copii… și la un moment dat îți spui „Vai, nu mai am oameni!” De fapt, tu nu ți-ai împrospătat fanii cu elemente noi. Noi asta încercam să facem, să-i ținem pe oameni aproape. Încercam să facem muzică, ne iese muzică, ne ies piese și am observat că, deși dăm mai rar piesele, le dăm dintr-un proces mai sincer. Zic asta pentru că practic ne reinventăm la fiecare 2-3 ani. E posibil să pierdem o grămadă de oameni pe parcurs, dar la 2-3 ani trebuie să și câștigăm oameni. Și faptul că sunt oameni mereu la concert și generații tinere, cu toate că noi ne tragem din deceniul trecut aproape, înseamnă că suntem luați în serios. Toate festivalurile ne dau sloturi bune și mai mult, ne facem treaba. Ceea ce e minunat, este o confirmare.
Sunt și generații care au crescut cu voi…
Aveți în program, pe 9 octombrie, la Polivalentă, Red Bull SoundClash – o bătălie muzicală împotrivă trupei Vița de Vie, unde publicul votează câștigătorul, cu aplauze. Care este provocarea supremă din tot procesul de pregătire? Ne puteți povesti câteva lucruri din spatele cortinei?
Desigur: transformarea unei piese de la Subcarpați într-un blues veritabil. Blues-blues, cu tot cu suflet! La blues e simplu, sunt trei acorduri, dar e vorba despre cum le cânți, cu cât feeling, cât suflet pui. Despre asta este vorba în soul, blues. Trebuie să te lași pătruns de feeling-ul unui BB King, altfel n-ai cum. Îmi place foarte mult și mă bazez pe asta. Îmi dau seamă că dacă-mi place și-mi doresc, automat mi se duce gândul acolo unde trebuie, și vocea, și tot. Plus că tot timpul mi-a plăcut blues-ul, însă niciodată n-am experimentat.
Subcarpați „șterge praful” de pe folclorul românesc. Reinterpretați, îi dați o altă față. Și nu numai. Ce cover/reinterpretare după Subcarpați îți aduci aminte să fi ascultat online/live și cum ți s-a părut?
V-ar plăcea să faceți o colaborare cu Vița de Vie în viitor?
Da, cum să nu! Cred că am rezistat datorită normativei, mai ales că am fost serioși, talentați… cred că mai puțin talentați decât serioși. Cel puțin în cazul nostru. Suntem foarte selectivi cu modul în care apărem, unde apărem. Mai ales colaborări, fiincă e foarte ușor să pun mână pe telefon și să zic „Hai să facem o piesă!”. Dar până să te chinui și să intri într-un studio, să scoți un refren, o muzică, o linie ca lumea, o structură bună, durează mult. Nu știi exact procesul, nu-l cunoști pe omul ăla, n-ai băut o bere cu el, nu știi cum și cât de mult e receptiv la „input-ul” tău creativ. De-aia prefer, la un moment dat, să stau mai departe de zona asta, apropo de ce suntem un pic reticenți la colaborări. Dar da, că să reiau, aș dori să facem un featuring cu Vița de Vie, mai ales că suntem trupe mature și n-o să ne împotmolim în hazardul de a scoate o piesă acum-acum. Trebuie să treacă un „timpulete”, să găsim un subiect și după aia se duc toate unde trebuie.
„Zori și asfintit”, cel mai nou album Subcarpați, cuprinde single-uri lansate în perioadă 2016-2018 și nu numai. Cum v-ați întâlnit cu oamenii de pe album (Helen, Macanache, Motanu’, Dilimanjero etc)?
Răspunsul sincer este că nu știu. Cred că e doar întâmplarea: poate, cunoscându-ne în ultimii doi ani cu mai mulți oameni decât am făcut-o în trecut, au apărut și colaborarile astea. Am multe, 6-7 colaborări – bine, e și dublu album. Albumul ăsta are o greblă de vreo patru ani, de atunci se lucrează la el. Dinainte să iasă chiar „Satele Unite ale Balcanilor”, fiindcă erau piese care nu se potriveau. Are un sound mai grav, mai chitaristic, mai dark un pic. Chiar dacă ne ies piese, unele sunt din alte filme, din alte vibrații, iar noi ținem mult la asta, să facem albume conceptuale, nu doar compilații. Fără să fim scorțoși, căutăm originalul. Așa am crescut, cu albume rap care ne-au impresionat. Albumele sunt o notare pentru sufletul și timpul prin care trecem noi, un fel de testament.
Noi le datoram cumva asta lor și încă mai aveam de băgat acolo la datorie. Noi le-am „samplat” pe ele și le-am „samplat” ca și cum erau de acum 100 ani. Ele cântă, sunt în circuitul asta muzical și cumva era natural și matur din partea noastră. Până la câți ani, până la 50 ani să ne ferim unii de alții? Să tot „samplam” așa, ne vedem, cântăm pe aceeași scenă, dar nu salutăm vreodată…. Nu, am oficializat, de fapt, ce s-a întâmplat în trecut-faptul că am „samplat” și în sfârșit ne-am întâlnit cu dânsele și am colaborat direct. Am colaborat și cu grupul Iza, o să colaborăm și cu Florin Vasilica, fiul lui Liviu Vasilica. A fost un soi de direcție pentru noi anul ăsta: să colaborăm cu oameni care ne-au inspirat.
La nivel național trupa Subcarpați a prins o amploare colosală. Există vreo strategie de export la nivel internațional al produsului muzical Subcarpați? Veți cântă vreodată într-o limbă de circulație internațională?
Am început să cânt în Patois, dialect jamaican, și nu numai. Și-n engleză am încercat să cânt, și n-am avut filmul asta. Mă uit un pic așa și la Dubioza (Kolektiv n.r.) și la alții. Muzica noastră poate fi la fel de bună, dar pur și simplu nu a fost pe traiectoria noastră. Noi am plecat destul de serios cu muzica asta. Cu toate că o iubesc pe Măria Tănase și-mi permit să vorbesc despre asta – au trecut anii, poate acum 10 ani nu-mi permiteam – am spus că nu trebuia să cânte în franceză. Poți să pui un cambodgian să-și transforme folclorul că să înțelegi tu? Și poți tu să te numești iubitor de folclor în momentul ăla? Nu poți! Adică e ciudat, cât confort să ceri, cât să sacrifice folclorul ăla doar pentru urechile tale? Nu mai ești fan, tu de fapt ești consumator de exotic care vrea să puncteze și aia, și aia, și aia…. Și de-aia mi se pare puțin superficial. Noi nu facem folclor, avem și elemente rap. Deci, good news, HotNews! (râde) Putem să scriem și rap-ul ăla în engleză și să rămânem la fel de folclorici, dar ne-am exprimat bine în „limba pe care fiecare pasăre piere”.
Ce mai aveți în plan în viitorul apropiat?
Pe viitor? SoundClash! Facem acum marea bătălie cu Vița de Vie, marele eveniment muzical, cel puțin în România (râde), care se va vedea și live pe Facebook. Am fost în Chișinău, mergem în Grecia, și-n Ucraina, toamna asta pare că pe la vecini, dar evident și o grămadă de concerte prin România, și lansarea Argatu’ la pachet cu Sărbătoarea Subcarpați de 1 decembrie, și tot vrem să continuăm. Pe viitor o să încercam să facem ceva – nu vreau să zic acțiuni sociale, cumva să facem ce spunem în piese. O să conteze mai mult pentru noi să învățam 20 de oameni să cânte la caval decât să mai scoatem încă două clipuri în care ne lăudăm noi că suntem MC-i buni și că am mai reușit încă o data să lovim și să împușcăm… Ce mi-ar plăcea este să luăm toți oamenii dintr-un festival și să le punem câte un puiet în brațe și să mergem pe dealuri să-l plantăm. Adică să faci ceva mai folositor cu masele și cu oamenii aia care te ascultă și te urmăresc. 700 oameni plantăm câte 5 puieți de fiecare, 700 x 5 = 3500, deja e ceva! Venim seara după muncă, ne ștergem, bem o bere, concert și la somn. Băi, ai făcut ceva în ziua aia!
