Se va întâmpla în câteva zile. La capătul unei sesiuni electorale naționale. Klaus Iohannis va fi reales. Oficial, în calitate de președinte al României. Și va primi acest mandat de la popor. Tot oficial. În realitate, a fost desemnat. guvernator peste România. În numele Germaniei. De ce guvernator și nu președinte?

Să luăm puțină distanță față de viața politică din România, aparent învolburată. Să vedem la rece cum stau lucrurile. Cum se prezintă România la 30 de ani de la căderea oficială a regimului comunist? Primul fapt izbitor, șocant, deconcertant și profund dezolant este că națiunea și-a pierdut industria. Industria proprie. Capitalul național e ca și inexistent. Ce a mai rămas național e în cel mai bun caz pulverizat în întreprinderi mici și mijocii. Societățile mari nu le mai aparțin românilor. Ci capitalului străin. Conform clasamentului oficial, cel mai importat investitor în România este Olanda. Urmează Germania. Franța. Italia. Și așa mai departe. Capitalul american, Statele Unite fiind oficial cel mai important aliat geostrategic al României, aflată într-un parteneriat consolidat cu țara noastră, dispune în realitate de o felie insignifiantă din economie în comparație cu Olanda și Germania, acest din urmă stat fiind cel care în realitate deține frâiele economice

În sistemul bancar, pâinea și cuțiul sunt deținute de Austria și de Germania. Din nou, Germania aparent se află într-un plan secund. E important de observat că, cu două-trei excepții, și ele discutabile, România nu mai dispune de niciun sistem propriu bancar. Prin urmare, într-o competiție industrială pe care am scăpat-o de sub control, decizia în ceea ce privește acordarea de credite pentru dezvoltare și dobânzile acestora, este pe alte mâini.

Serviciile care ocupă o pondere importantă în plan statistic în economia României sunt și ele în mare măsură externalizate.

Presa – și în special presa audio-vizuală și electronică – continuă să reprezinte o putere în stat. A patra putere. Și prima putere extraconstituțională. Nu există practic televiziune de știri în România, care să nu fi suferit la nivelul patronatului o decapitare. Cu alte cuvinte, la fel cum s-a întâmplat în cazul marilor societăți industriale și comerciale, și în ceea ce privește industria media capitalul autohton a fost pus la pământ. Decimat. Exterminat. Și în cel mai bun caz suficient de frăgezit pentru a executa ce i se cere.

În statul guvernat de alții, serviciile secrete, puternic militarizate, s-au substituit instituțiilor alese precum și instituțiilor alese ai căror conducători ar fi trebuit să fie desemnați de cei aleși de către populație și aparent au preluat conducerea în toate sectoarele economice, politice și financiare, concentrându-se, cum se întâmplă de obicei în asemenea situații, asupra exploatării resurselor. În realitate, serviciile secrete, în loc să apere statul, l-au vândut. Iar în prezent lucrează sub steag străin. Așa cum se întâmplă și cu celelalte instituții de forță.

România guvernată și-a cedat aproape în totalitate noilor aliați forța de muncă, resursele și propria piață de desfacere.

Atâta timp cât această stare de lucruri nu a fost prea ostentativă, iar situația reală a putut fi disimulată, românii au trăit cu impresia că țara lor e jefuită de alți români. Iar serviciile secrete, în parteneriat cu alte instituții de forță, transpiră din răsputeri pentru a opri acest jaf. Dar românii „puși pe jaf” au fost exterminați. Mai mult decât atât. A început și este în plină desfășurare și exterminarea denunțătorilor. Dacă lucrurile nu merg bine, dacă ele merg rău, dacă hemoragia de bunuri, de valori, de capital material și uman nu s-a oprit ci, dimpotrivă, este în plină desfășurare, cine poate fi de vină în statul în care aparent serviciile secrete și instituțiile de forță domină totul, fac sută a sută cele mai importante jocuri în plan economic și politic și, tot aparent, decid în succesiunea lor numele conducătorilor? Aparent ar fi tot instituțiile de forță. Numai că acestea nu mai reprezintă de mult interesul cetățeanului, dar nu se mai reprezintă nici pe ele însele. Și atunci cine e la butoane?

Ani de zile și rând pe rând, ambasadorii Statelor Unite la București s-au comportat nu ca niște reprezentanți diplomatici ai unui stat partener, ci ca guvernatori. Au intervenit brutal în chestiuni care țin exclusiv de politica națională în domeniu economic, sau în domeniul politic, sau în domeniul legislativ. Au încălcat deseori ostentativ, fără să mai țină cont nici măcar de aparențe, suveranitatea națională a României. De aceea s-a creat impresia că România, încetând de a mai fi un stat națiune, este guvernată de principalul nostru aliat militar. Realitatea este însă alta. Reprezentanții diplomatici ai Statelor Unite au intervenit uneori cu brutalitate în politica internă, dar rareori au favorizat mediul de afaceri american. Acesta a fost doar un fel de fundal. În realitate, cele mai multe intervenții de acest fel, mă refer la cele în plan economic, i-au favorizat pe ambasadori în persoană. Sau clientela economică și politică a acestora. Dintr-o altă perspectivă, putem spune că aceștia, în schimbul susținerii financiare a unor campanii prezidențiale desfășurate în Statele Unite, au primit sub formă de favoruri de la președinții aleși și instalați la Casa Albă posibilitatea ca, sub aparența reprezentării intereselor americane în România, să-și rotunjească aici veniturile personale. Uneori în mod spectaculos. Dar Statele Unite s-au dovedit în realittae incapabile să concureze cu Germania și cu nucleul dur al Uniunii Europene, condus de la Berlin, în opera de colonizare a României. De aici și diferența uriașă în materie de deținere de capital în România între Statele Unite și Germania, împreună cu aliații ei.

În mod eronat, noi i-am comparat de multe ori pe ambasadorii Statelor Unite la București cu niște guvernatori, care taie și spânzură în această țară. Alimentându-și tot de aici conturile personale. S-a dovedit a fi doar o aparență. Cei care au condus de fapt și doar i-au împins la înaintare pe ambasadorii americani sunt vest-europeni. Iar la butoane s-a aflat Berlinul, și nu Washingtonul.

Astăzi Berlinul a ridicat ștacheta. A trecut la o nouă etapă. Sub aparența alegerilor prezidențiale, renumește și reinstalează la butoane un guvernator. În persoana lui Klaus Iohannis. Dar Berlinul nu are curajul să își asume oficial această realitate. Politic nu ar fi corect ca, în mod oficial și transparent, Berlinul să recunoască că românii și-au pierdut dreptul de a opta pentru proprii conducători și pentru propria politică. Și astfel avem, iată, o campanie electorală.

Un circ electoral la scală națională al cărui singur obiectiv este acela de a masca o realitate. Cea a conducerii acestui stat prin intermediul unui guvernator.

Pentru ca această operă să fie înfăptuită, pentru ca diversiunea să poată fi dusă până a capăt, sunt necesare alegeri. Aparent, pe modelul celor care se desfășoară în statele occidentale. Iar alegerile costă bani. Din ce în ce mai mulți bani. Carnavalul e tot mai costisitor. Dar bani există. Ei sunt produși de milioanele de români care încă nu au luat calea pribegiei. Și alegerile constând în campanii electorale mai înseamnă și altceva. Înseamnă menținerea la un nivel ridicat a războiului româno-român. Această aparență a competiției politice creează o realitate dureroasă a divizării românilor. Divide et impera, spuneau romanii. Pentru partenerii noștri de la Berlin, este vital ca în continuare românii se se urască între ei și să trăiască cu impresia sau chiar în beția unor veșnice confruntări politice. Îmbătându-se cu un surogat de falsă democrație. Și trăind cât mai mulți dintre ei cu convingerea că asta e democrația. Și că prosperitatea le va veni în urma desfășurării, etapă cu etapă, a războiului româno-român.

Dacă am devenit sau urmează să devenim în adevăratul înțeles al cuvântului o colonie a Germaniei, ar trebui ca cel puțin să ne exercităm dreptul de a ridica o pretenție. O pretenție elementară. De bun simț. Ca, la rândul ei, Germania să își asume această stare de lucruri. Să încetăm cu acest simulacru al alegerilor. Să dăm la o parte butaforia. Să acceptăm, și unii și alții, o Românie condusă de un guvernator numit de la Berlin. Iar dacă lucrurile nu merg bine, să fie Berlinul cel care își va asuma răspunderea. Nu guvernatorii autohtoni numiți aparent în urma unor alegeri democratice. Berlinul câștigă, Berlinul să-și asume. Despre cum au pierdut Statele Unite competiția cu Germania pe frontul din România și despre consecințele acestei stări de lucru pe termen mediu și lung, în analiza de mâine.

Sorin Rosca Stanescu