Dacă ar fi să înceapă un Nürnberg al comunismului în România, el ar avea cele mai mari șanse de reușită prin finalizarea anchetei în dosarul reprimării revoltei de la Brașov. Cine să-l instrumenteze, însă?”, spune istoricul Marius Oprea, conform Mediafax.

Citește și: Olguța Vasilescu a EXPLODAT: Domnul Klaus cred că deja se şi vede şef de lagăr de concentrare şi toţi PSD-iştii băgaţi acolo, la reeducare

Redăm integral comentariul semnat de istoricul Marius Oprea:

„La o zi după comemorarea manifestației anticomuniste de la Brașov din 15 noiembrie 1987, am fost sunat de Ionuț Gherasim, președintele Fundației Coposu, semnatară, alături de Academia Civică a apelului privind constituirea unui Tribunal penal internațional pentru condamnarea comunismului. Mi-a spus că a fost contactat de profesorul Renato Cristin de la Universitatea din Udine, care a citit articolul meu precedent ”Testamentul lui Bukovski: Un Nürnberg al comunismului, sau o nouă iluzie?” și că are de făcut o precizare necesară: atît ceea ce a transmis el, alături de dr. Dario Fertilo către Parlamentul italian, cît și apelul citit de Stephane Courtois la Madrid sînt unul și același demers, lansat în mai multe capitale europene, cît și în Statele Unite, pentru sensiblilizarea politicienilor și a opiniei publice, în vederea ajungerii la rezultate concrete, pentru o reală condamnare a comunismului.

Demersul este, firește, necesar, moral și oportun acum, la 30 de ani de la căderea zidului Berlinului, urmată de prăbușirea generală a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est și de implozia fostei Uniuni Sovietice. Dar, chiar dacă partidele comuniste sînt astăzi în cea mai mare parte a lumii o funestă amintire, moștenirea lor rămîne încă puternic înrădăcinată. În primul rînd în noi, cei care am trăit măcar cîțiva ani ai maturității în acele timpuri. Apoi, mai important, în moștenirea și cultura instituțională a tranziției. Căci, din nefericire, cuvîntul de ordine cu privire la trecerea de la comunism la libertate rămîne, în lipsa unei legi a lustrației continuitatea, la nivel personal și instituțional – am spus-o de multe ori: în România comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat. În acest sens, ceea ce s-a petrecut cu protagoniștii reprimării manifestanților de la 15 noiembrie 1987 poate reprezenta un studiu de caz revelator.

În anii în care am lucrat pentru a aduna materiale privind prima mare manifestație muncitorească anticomunistă care a precedat cu doi ani căderea Zidului Berlinului, m-am lovit de cîteva nume care, brașoveanu fiind, îmi erau binecunoscute. Primul dinte acestea este al generalului Alexandru Ionaș. Fost căptan de miliție și șef al cercetătilor penale la Brașov în 15 noiembrie 1987, a coordonat, pînă la preluarea anchetei de către Securitate și sosirea în oraș a aproape o sută de ofițeri de cercetare penală, ”sortarea” și primele investigații asupra arestaților, după reprimarea manifestației. În lista celor arestați, cu 288 de nume, peste o zecime erau elevi și un procent similar erau femei. Toți arestații au fost bătuți cu brutalitate la Miliția din Brașov, în anchetele coordonate în primă fază de Ionaș, șeful cercetărilor penale și de căpitanul Nicolae Neagu, pe atunci șeful Miliției Judiciare, ale căror nume apar sub ”Tabelul persoanelor arestate”, alcătuit de ei înșiși în zilele reprimării revoltei, persoane date apoi pe mîna anchetatorilor Securității și a peste 20 de procurori, implicați în ”cercetarea faptelor”.

Este de înțeles mobilizarea de forțe, coordonate de generalul Emil Macri, trimisul special la Brașov al soților Ceaușescu – așa ceva era de neconceput, arderea tabloului ”tovarășului”, sloganele anticomuniste și antidictatoriale, într-o zi care ar fi trebuit să fie una de sărbătoare a ”întregului popor”: alegerea deputaților pentru Marea Adunare Națională. Numai ecourile internanționale ale revoltei au împiedicat condamnarea la moarte a celor socotiți ”capi” ai acesteia, între care, cu stupoare, anchetatorii Securității nu au putut descoperi decît că sînt simpli muncitori, fără nicio legătură cu ”agenturile străine”, cu legionarii sau cu partidele istorice.

Ei bine, destinul căpitanilor de miliție Ionaș și Neagu nu face decît să ilustreze ceea ce s-a întîmplat cu majoritatea autorilor represiunii de la Brașov și să explice, de fapt, într-un sens mai larg, lipsa unor măsuri concrete în vederea unui ”proces al comunismului” în România. La șapte ani după Revoluție, Nicolae Neagu devenise general de brigadă și șeful Corpului de Inspecții din cadrul Inspectoratului General al Polției. El l-a propulsat și pe fostul său coleg de la Brașov, Ionaș. Ajuns la rîndul lui în București, după ce era în anii ‘90 adjunct al șefului Inspectoratului Județean de Poliție Brașov, Alexandru Ionaș a fost înaintat în anul 2000 la gradul de general și numit director, cu rang de ambasador, ca reprezentant a României în Organizaţia Internaţională de Luptă împotriva Criminalităţii în Sud-Estul Europei (SECI), funcției în care era cel mai bine plătit polițist român. Cunoscîndu-i rolul în reprimarea manifestației de la Brașov, am întrebat atunci (eram consilier la Președinția României) dacă nu s-ar fi putut găsi o altă persoană mai potrivită pentru a reprezenta România în cadrul SECI. Răspunsul m-a lăsat fără replică: ”n-avem ce face, este singurul general de poliție care știe limba engleză”.

Dacă aceasta este situația în cazul șefilor de la judiciar și anchete penale ai Miliței din Brașov, implicați în represiunea manifestației din 15 noiembrie 1987, situația nu are cum să nu fie similară și în cazul procurorilor sau a securiștilor. Numai că, în cazul lor, pecetea secretului de stat sau de serviciu le asigură încă protecția. Mulți dintre anchetatorii penali ai Securității au ajuns, să lucureze în Serviciul Român de Informații, cu toată interdicția prevăzută de legea 14/1992 privind oganizarea și funcționarea SRI (art. 27: ”Nu pot activa în Serviciul Român de Informații aceia care, făcînd parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii și colaboratorii securității, precum și foștii activiști ai partidului comunist, vinovați de fapte îndreptate împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”). Cazul lui Vasile Hodiș, care a ajuns colonel în SRI și șeful oficiului juridic al instituției, dn anchetator penal de securitate, implicat în 1985 în asasinarea inginerului Gheorghe Ursu este revelator. La fel, cel al maiorului de securitate Alexandru Iordache, mentorul casei de avocatură Iordache & Partners, fondată în 1992, locul în care a luat naștere partidul PLUS. Înainte de a se dedica definitiv avocaturii, fostul anchetator, care a intrat, după propria-I mărturie din Miliție în Securitate chiar în 1987 și care i-a ”cercetat” și pe arestații din București, duși la Jilava în noaptea de 21 decembrie 1989, ”la 31 Decembrie 1990 a fost trecut în rezervă la cerere din Serviciul Român de Informații. Implicat in operațiuni de contrabandă cu țigari aduse din Cipru, prin care a fraudat statul român cu 110 milioane dolari. La 15 Iulie 2001 a fost reactivat pentru scurtă vreme în SRI. În prezent este consilier personal în probleme juridice al generalului Toma Zaharia, secretar de stat in Ministerul de Interne. S-a semnalat că deține conturi în Elveția, la BNP Schweiz”, arăta ”Armageddon-ul Securiștilor”, din 2002. Un caz exemplar de reușită în viață.

Cît despre restul, e tăcere. Promisiunile lui Eduard Helvig, directorul Serviciului Român de Informații, cu privire la predarea integrală a dosarului ”15 noiembrie 1987” către CNSAS făcute în urmă cu doi ani, cînd se aniversau 30 de ani de la revoltă, au rămas promisiuni. Ancheta Parchetului Militar cu privire la represiune bate pasul pe loc, deși, avînd în vedere măsura deportării în cazul muncitorilor judecați în 4 decembrie 1987 pentru participarea la manifestație, aceasta este, în mod clar o infracțiune imprescriptibilă, de care se fac vinovate inclusiv cadre de la conducerea Inspectoratelor de Securitate din cele 20 de județe, unde au fost trimiși în deportare cei 61 de condamnați, majoritatea ”reactivați” în SRI. Astfel că cercetarea penală ar cupride pe mult mai mulți securiști, decît cei în jur de o sută de anchetatori penali. Cărora, bineînțeles, li s-ar adăuga și procurorii implicați în anchete. Ceea ce, dintr-o dată, schimbă datele problemei, readucînd datele ei la situația din 15 noiembrie 1990.

Atunci, după cum își amintea Florin Postolachi, fost președinte al Asociației 15 Noiembrie 1987, ”procurorul Robu a vrut să facă curăţenie. Şi a venit la Braşov, ne a adunat pe toÅ£i la Primărie, la masă, cred că toÅ£i colegii mei Å£in minte chestia asta, şi ne a zis: BăieÅ£i, i am găsit pe toÅ£i cei care v au anchetat în perioada aia, în 1987. Sînt la SRI, la Armată şi la Ministerul de Interne. Am înaintat cîte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu şi domnului Măgureanu, să şi facă ordine între dînşii în ministere şi eu îmi voi face ordine la mine în procuratură”. Numai că, la nici două săptămîni după această declarație, pe 8 decembrie 1990, procurorul general Nicolae Robu a fost eliberat din funcție. Iar dosarul ”15 noiembrie 1987” a dispărut – și dispărut a rămas pînă în ziua de astăzi.

Așa că, dacă ar fi să înceapă un Nürnberg al comunismului în România, el ar avea cele mai mari șanse de reușită prin finalizarea anchetei în dosarul reprimării revoltei de la Brașov. Cine să-l instrumenteze, însă? Ca și în cazul multor situații similare, magistați, ofițeri din servicii de informații și polițiști ar trebui, într-un asemenea proces, să se condamne, mai întîi, pe sine. Ca și insituțiile care i-au protejat în fața oricărei răspunderi, fie ea și morală, asigurîndu-le o carieră prodigioasă, la finalul căreia au fost recompensați cu pensii ”speciale”, mai mult decît generoase”.