“Moartea unui om este o tragedie dar moartea unui milion de oameni este o simplă statistică” I.V.STALIN

CRIMELE COMUNISMULUI, intr-o dezvaluire halucinanta a Asociației 21 Decembrie 1989, Președinte Teodor MĂRIEȘ.
La data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Noul Cod Penal care, la Titlul XII, incriminează “Infracțiunile de genocid, contra umanității și de război”, cu precizarea că la Capitolul I din acest Titlu, la art. 438-439, sunt prevăzute infracțiunile de genocid și contra umanității, ambele având un caracter imprescriptibil; cele două infracțiuni au fost pentru prima dată prevăzute în Statutul Tribunalului Penal Internațional de la Nurenberg și ulterior legiferate ca atare prin Convențiile de la Geneva din 12.08.1948, convenții la care România a aderat (1950), introducându-ți astfel cele două infracțiuni în legislația penală națională.
Infracțiunea de genocid (art. 438 C.pen.) a fost incriminată în legislația penală românească, de la început și până în prezent, sub aceeași titulatură, pe când infracțiunile contra umanității (art. 439 C.pen) au fost consacrate sub această titulatură numai de la data de 01.02.2014, cu precizarea că acestea au existat și anterior în legislația penală românească dar sub o altă titulatură, cum ar fi aceea de “tratamente neomenoase”, conform art. 358 din Vechiul Codul Penal, 1968, conținutul constitutiv al celor două fapte fiind însă același.
Eforturile făcute din anul 1990 până în prezent de către organele judiciare românesti în vederea instrumentării de cauze penale privind cercetarea săvârsirii unor astfel de infracțiuni imprescriptibile, au avut un caracter sporadic, fiind localizate în timp, cu excepția dosarelor cuplului Ceaușescu, al lui Nicu Ceaușescu și al dosarului în care au fost condamnați foștii membrii ai C.P.Ex. ai Partidului Comunist Român (toate instrumentate la începutul anilor 1990).
Acest caracter sporadic este dat de faptul că au fost instrumentate și trimise în judecată, dupa 01.02.2014, doar câteva cauze penale având drept obiect infracțiuni contra umanității (cauzele privind pe foștii comandanți de penitenciare, respectiv Vișinescu Alexandru, Ficior Ion, Petrescu Marian; dosarele denumite generic ,,Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990,, și ,,Dosarul Revoluției,, ultimul dintre acestea fiind dosarul întocmit ofițerilor de securitate care l-au anchetat pe dizidentul Gheorghe Ursu), când în realitate organele judiciare aveau obligația ca pe lângă aceste câteva cauze să efectueze cercetări privind toate faptele penale denumite generic ,,Crimele Comunismului”.
Până în prezent, organele judiciare au reușit să instrumenteze doar două cauze penale ce au fost finalizate prin condamnarea a numai doi inculpați, respectiv Vișinescu Alexandru și Ficior Ioan, ambii foști comandanți de penitenciare în perioada 1958 – 1963.
Singura țară membră care s-a conformat unei astfel de cerințe este Polonia, care în anul 2000 a inființat Institutul Memoriei Naționale din Polonia, organ judiciar de anchetă, care are în componența sa ofițeri de poliție, procurori dar și istorici. Acest organ specializat de anchetă are în competența strict infracțiunile imprescriptibile (infracțiuni contra umanității, genocid, s.a.m.d.) săvârșite în perioada comunistă de autoritățile statutului polonez, și nu numai, împotriva populației inocente a statului polonez. În medie, până în prezent, acest institut a instrumentat un număr de 22.000 de cauze penale.
La data de 05.05.2015, cu ocazia unui vernisaj al unei expoziții de fotografie ce a avut drept obiect ,,Exterminarea elitelor poloneze,, organizat de Ambasada Republicii Polone la București și Biblioteca Națională a României, președintele acestui institutut Lukasz Kaminski a acordat un interviu presei românești în care a precizat următoarele: ,,Sarcina noastră este să lucrăm cu un trecut dureros din istoria poloneză…Realizăm în jur de 1.100 de astfel de anchete în fiecare an…,,
Din multitudinea de documente adoptate de organismele Uniunii Europene pe această temă, doar cu titlu de exemplu, le invocăm pe următoarele:
– Rezoluția 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei denumită “Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”;
– Rezoluția Parlamentului European din 2 aprilie 2009 referitoare la “Conștiința europeană și totalitarismul”;
– Raportul Comisiei Europene din 22.12.2010 către Parlamentul și către Consiliul European intitulat “Memoria crimelor comise de regimurile totalitare in Europa”;
– Concluziile Consiliului Uniunii Europene nr. 3096/2011 denumite “Concluziile Consiliului în memoria victimelor crimelor comise de regimurile totalitare în Europa”.
Astfel, în Rezoluția 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la pct. 2, se
enumeră cu titlu exemplificativ tipurile de încălcări ale drepturilor omului săvârșite de regimurile comuniste totalitare, care trebuie cercetate ca infracțiuni contra umanității, după cum urmează: “asasinate și execuții individuale sau colective, decese în lagărele de concentrare, moarte prin infometare, deportări, tortură, munca forțată și alte forme de teroare fizică colective, persecuția pe grupuri etnice sau religioase…”
În Raportul Comisiei Europene din 22.12.2010 se face următoarea apreciere cu privire la obligațiile viitoare a statelor membre (în care au existat regimuri totalitare comuniste): “Justiția pentru victime este importantă în ceea ce privește trecerea cu succes de la totalitarism la democrație. Judecarea autorilor, mecanismele de căutare a adevărului, deschiderea arhivelor, procedurile de lustrație, reabilitarea și despăgubirea victimelor și restituirea proprietăților confiscate reprezintă doar câteva din principalele instrumente de atingere a acestui obiectiv.”
În anul 2006 Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii din Romania, a elaborat un Raport Final care a fost prezentat în plenul reunit al Parlamentului României de Președintele României.
La finalul Raportului, Președintele României a cerut organelor judiciare efectuarea de cercetări privind săvârșirea de infracțiuni contra umanității cu privire la toate aceste victime ucise, vătămate fizic și psihic, deportate, strămutate forțat, internate forțat în instituții psihiatrice fără să sufere de vreo boală psihica, arestate și condamnate fără să încalce legile penale ale statului, arestate și supuse pe timp de 5 ani la muncă fizică forțată fără să existe mandat legal emis de un procuror sau judecător, așa cum era prevăzut în Constituție.
Numărul total al victimelor este apreciat în Raport ca fiind de 2.500.000.
Categoria cea mai numeroasă de victime aparține deținutilor politici precum și deportaților. Pentru edificare prezentăm textual mențiunile din Raport:
,,Aşadar, pe baza estimărilor prudente de mai sus, rezultă totalul deţinuţilor politici şi deportaţii forțați și obligați la muncă silnică, pentru perioada 1945-1989, au trecut 2 000 000 de oameni.”
DECRETUL 6/1950 al Prezidiului Marii Adunări Naționale al R.P.R.


ORDINUL 100/1950 al Direcției Generale a Securității Poporului


HCM nr. 1554/1954 a Consiliului de Miniștrii al RPR


HCM nr. 1554/1954 a Consiliului de Miniștrii al RPR

Instrucțiunile respective stabileau și o serie de categorii de persoane care, chiar dacă își executaseră integral pedeapsa penală sau munca forțată, și chiar dacă se aflau deținute în închisori fără să fie condamnate printr-o hotărâre judecătorescă sau administrativă, să nu fie puse în libertate, fiind considerați așa ziși ”DUȘMANI AI POPORULUI”, enumerându-se următoarele categorii de persoane:
-“deținuții care au ispașit pedepsele însă au deținut funcția de prefect, primar în municipii sau comune urbane, foști funcționari superiori…”;
-“…deasemeni acei care au deținut funcții în conducerea partidelor istorice, până la comitetul județean inclusiv”;
-“deținuții care au făcut parte din aparatul siguranței burgheze, S.S.I. și alte organe de informații și contra informații”;
-acei deținuții care au fost demnitari ai regimului burghez (miniștri, subsecretari de stat, secretari generali sau cu funcții similare) precum și senatorii și deputații,,.
În Actul Consiliului Securității Statului, denumit “DOCUMENTAR”, întocmit în anul 1968, s-a făcut o analiză ”privind internarea unor persoane prin măsuri administrative în unități de muncă, colonii de muncă, locuri de muncă obligatorii și stabilirea domiciliului obligatoriu”.
Din conținutul acestuia redăm următoarele aspecte:
– “…în perioada 1950 – 1966 organele M.A.I. au dispus și luat măsura administrativă a internării în unități, colonii și locuri de muncă obligatorie față de un număr de c-ca 29.000 persoane, iar măsura dislocării (strămutării forțate) și stabilirii domiciliului obligatoriu pentru c-ca 60.000 persoane, considerate periculoase pentru securitatea statului…” (pag.1);
– “…Modul în care au fost concepute decretele și hotărârile în cauză…fiind în același timp în cotradicție flagrantă cu prevederile constituționale,,;
-“Caracterul nelegal al unora din actele normative enunțate, rezultă și din faptul că multe nu au număr și data de emitere, de unde se vede că nu urmau calea legală de elaborare …” (pag.7);
Din același conținut mai redăm următoarele aspecte:
-“…Împotriva măsurilor administrative de internare nu s-a prevazut nici o cale de atac la un alt organ care să cenzureze legalitatea și temeinicia luării acestor măsuri, ceea ce era în flagrantă contradicție cu prevederile Constituției referitoare la dreptul la apărare…” (pag.8);
-“…Astfel, și organele de miliție au dispus, în mod ilegal, reținerea a numeroase persoane în vederea internării lor în colonii de muncă, au ținut în locurile de detenție multe persoane peste termenul de executare și au luat în mod neîntemeiat măsura dislocarii unor familii…” (pag.16).


Prin Ordine, Decrete și Instrucțiuni (acte normative de rang inferior Legii) care aveau un caracter secret, neconstituțional și contravenind Convențiilor Internaționale, statul totalitar comunist a desfășurat un adevărat atac generalizat și sistematic, pe criterii politice, asupra unor întregi segmente ale populației civile; acest atac s-a concretizat în acțiuni specifice tuturor variantelor normative conținute de prevederile art. 439 C.pen., care incriminează infracțiunile contra umanității, cum ar fi: uciderea, vătămarea fizică și psihică, strămutarea forțată, tortura, întemnițarea cu încălcarea principiilor dreptului internațional, s.a.m.d.
O altă categorie de victime ale crimelor comunismului este constituită de persoanele aflate în diferite forme de detenție și supuse torturii (metodă de săvârșire a infracțiunilor contra umanității)
Redăm din declarația lui Aurel Florian care povestește ”tratamentele” la care a fost supus Ion Țintaru aplicate la sediul Securității din Mureș: ”…când l-au adus prima oară la arest, eu tocmai suportasem o anchetă în care mi-au fost smulse unghiile de la mâna stângă și am fost bătut la testicole….i-au smuls unghiile, l-au bătut la testicole, l-au ars cu țigarea, i-au găurit pulpele cu cuțitul și i-au băgat sare în rănile deschise. Îi prindeau mâinile cu cătușe, îl legau de picioare, apoi îi treceau printre mâini și picioare o rangă, pe care o așezau între 2 birouri. Așa spânzurat, îl băteau până leșina. Într-o noapte l-au luat din nou și a fost pentru ultima oară. Am aflat că securiștii i-au deschis un testicol cu cuțitul și i-au băgat sare înăuntru și apoi l-au bătut până l-au ucis…,,
Din declarațiile unor deținuți politici de la Capul Midia, Salcia:”…bolnavii cu răni grave, slăbiți în ultimul hal, astfel că nu mai rămăsese decât scheletul de ei, erau trimiși în cârje la lucru. Au fost cazuri când au venit de pe șantier, deținuți morți de frig sau în agonie… Bătăile organizate prezentau un mare dezavantaj:durau mult. Caracterul lor birocratic ne obliga să stăm ceasuri în șir la coadă, în picioare, flămânzi, în ploaie, în frig. Suplimentul acesta de tortură, repetat seară de seară mi-a stimulat spiritul de inițiativă. Dacă la început dădeam din colț în colț și încercam să rămân cât mai la urmă, odată ajuns pe poarta lagărului, alergam ca să ajung printre primii la bătaie…”
Ștefan Weiss, deținut la Salcia, declara: ”Eu am fost și la Auschwitz, consider că Salcia nu era departe.”
Ion Cârjă, fost deținut politic la Canalul Dunăre Marea Neagră, povestește: ”mâncam orice ni se părea comestibil, mușchii de pe pietre, alge marine, iarbă și buruieni, dacă ajungeam la ele. Pe unde treceam noi nu mai rămânea nici o plantă, mai rău decât după pârjol. Au fost câteva cazuri când am văzut că unii au mâncat pământ bănuind că în el s-ar afla ceva grăsimi”.
”Experimentul Pitești” a însemnat o încercare de reeducare a deținuților anticomuniști din penitenciar și a început încă din anul 1946. Acest fenomen însemna de fapt torturarea continuă și fără limite a deținuților politici pentru un dublu scop: obținerea de informații și anihilarea fizică și morală a deținutului.
Dintre cei peste 1.500 de studenți trecuți prin acest ”experiment” unii s-au sinucis, alții au fost bătuți până la moarte, iar alte câteva sute au rămas cu sechele fizice sau psihice.
Din Decizia Tribunalului Suprem volumul 11 fila 229, rezultă că ”au fost uciși în penitenciarul Pitești peste 30 de deținuți și au fost maltratați, torturați și schingiuiți peste 780 de deținuți, dintre care peste 100 au rămas cu infirmități foarte grave.”
După anii ’70, în România apare o nouă metodă de represiune a dizidenților politici, respectiv cea a internărilor abuzive psihiatrice, în condițiile în care condamnarea penală sau strămutarea forțată a acestor dizidenți (pe motiv de simplă credință politică) nu mai era posibilă datorită reacțiilor puternice în plan internațional.
Această nouă metodă de represiune pe criterii politice a statului împotriva propriilor cetățeni nu este altceva decât o modalitate de săvârșire a infracțiunilor contra umanității, în variantele normative conținute de art. 439 C. Pen.
Considerând aceste acțiuni ca tortură, “Amnesty International” argumentează într-un Raport Oficial, care se referea și la România, că cei internați psihiatric în mod abuziv sunt victime ale torturii, deoarece:
1. Victimele erau internate sub dubla responsabilitate a organelor medicale și de securitate.
2. Torționarii au avut tot timpul controlul fizic asupra victimelor.
3. Victima era supusă suferințelor fizice și psihice.
4. Procesul victimizării era deliberat, sistematic și era în fapt, scopul activității.
5. Scopul victimizării „terapeutice” nu era de a scadea o suferință, ci de a obține o informație, o confesiune, umilirea și distrugerea vieții, personalității, determinând dizidentul să renunțe la luptă.
6. Procesele psihiatrice nu sunt numai pentru pedepsirea victimei, ci și pentru a înspăimânta pe alți dizidenți siliți astfel să renunțe la convingerile lor politice.
7. Statul participă direct sau indirect la organizarea torturii care va avea loc într-o instituție de stat, pusă în scenă de către medici salariați ai Statului și de către agenții de Securitate ai Statului comunist.
După 1990, La Ministerul Sănătății, s-a constituit Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor în Psihiatrie din Mun. București. Președintele acestei comisii a fost Dr. psihiatru S. Diacicov. Cât a apucat să funcționeze, această Comisie a analizat 200 de cazuri, din care 60 le-a stabilit că au fost abuzuri psihiatrice, care au fost săvârșite pentru înlăturarea contestatarilor regimului comunist și a conducătorilor săi.
Cu privire la lucrările acestei Comisii, Dr. psihiatru I. Cucu, profesor universitar, a publicat în anul 2005, la Piatra Neamt, studiul denumit ”Psihiatria sub dictatură. Cartea albă a psihiatriei românești”. În studiul respectiv sunt prezentate și cele 60 de cazuri de abuzuri psihiatrice stabilite de Comisia Diacicov.
Revenim cu o alta categorie de victime a infracțiunilor contra umanității săvârșite în perioada regimului comunist în România, in episodul II din acest serial in exclusivitate. (Ec Adrian Radu).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here