“Moartea unui om este o tragedie dar moartea unui milion de oameni este o simplă statistică” I.V.STALIN
CRIMELE COMUNISMULUI, intr-o dezvaluire halucinanta a Asociației 21 Decembrie 1989, Președinte Teodor MĂRIEȘ, in acest numar revenim cu partea a doua din acest episod.
O altă categorie de victime ale crimelor comunismului este constituită de persoanele aflate în diferite forme de detenție și supuse torturii (metodă de săvârșire a infracțiunilor contra umanității).
Redăm din declarația lui Aurel Florian care povestește ”tratamentele” la care a fost supus Ion Țintaru aplicate la sediul Securității din Mureș: ”…când l-au adus prima oară la arest, eu tocmai suportasem o anchetă în care mi-au fost smulse unghiile de la mâna stângă și am fost bătut la testicole….i-au smuls unghiile, l-au bătut la testicole, l-au ars cu țigarea, i-au găurit pulpele cu cuțitul și i-au băgat sare în rănile deschise. Îi prindeau mâinile cu cătușe, îl legau de picioare, apoi îi treceau printre mâini și picioare o rangă, pe care o așezau între 2 birouri. Așa spânzurat, îl băteau până leșina. Într-o noapte l-au luat din nou și a fost pentru ultima oară. Am aflat că securiștii i-au deschis un testicol cu cuțitul și i-au băgat sare înăuntru și apoi l-au bătut până l-au ucis…,,
Din declarațiile unor deținuți politici de la Capul Midia, Salcia:”…bolnavii cu răni grave, slăbiți în ultimul hal, astfel că nu mai rămăsese decât scheletul de ei, erau trimiși în cârje la lucru. Au fost cazuri când au venit de pe șantier, deținuți morți de frig sau în agonie… Bătăile organizate prezentau un mare dezavantaj:durau mult. Caracterul lor birocratic ne obliga să stăm ceasuri în șir la coadă, în picioare, flămânzi, în ploaie, în frig. Suplimentul acesta de tortură, repetat seară de seară mi-a stimulat spiritul de inițiativă. Dacă la început dădeam din colț în colț și încercam să rămân cât mai la urmă, odată ajuns pe poarta lagărului, alergam ca să ajung printre primii la bătaie…”
Ștefan Weiss, deținut la Salcia, declara: ”Eu am
fost și la Auschwitz, consider că Salcia nu era departe.”
Ion Cârjă, fost deținut politic la Canalul Dunăre Marea Neagră, povestește: ”mâncam orice ni se părea comestibil, mușchii de pe pietre, alge marine, iarbă și buruieni, dacă ajungeam la ele. Pe unde treceam noi nu mai rămânea nici o plantă, mai rău decât după pârjol. Au fost câteva cazuri când am văzut că unii au mâncat pământ bănuind că în el s-ar afla ceva grăsimi”.
”Experimentul Pitești” a însemnat o încercare de reeducare a deținuților anticomuniști din penitenciar și a început încă din anul 1946. Acest fenomen însemna de fapt torturarea continuă și fără limite a deținuților politici pentru un dublu scop: obținerea de informații și anihilarea fizică și morală a deținutului.
Dintre cei peste 1.500 de studenți trecuți prin acest ”experiment” unii s-au sinucis, alții au fost bătuți până la moarte, iar alte câteva sute au rămas cu sechele fizice sau psihice.
Din Decizia Tribunalului Suprem volumul 11 fila 229, rezultă că ”au fost uciși în penitenciarul Pitești peste 30 de deținuți și au fost maltratați, torturați și schingiuiți peste 780 de deținuți, dintre care peste 100 au rămas cu infirmități foarte grave.”
După anii ’70, în România apare o nouă metodă de represiune a dizidenților politici, respectiv cea a internărilor abuzive psihiatrice, în condițiile în care condamnarea penală sau strămutarea forțată a acestor dizidenți (pe motiv de simplă credință politică) nu mai era posibilă datorită reacțiilor puternice în plan internațional. Această nouă metodă de represiune pe criterii politice a statului împotriva propriilor cetățeni nu este altceva decât o modalitate de săvârșire a infracțiunilor contra umanității, în variantele normative conținute de art. 439 C. Pen.
Considerând aceste acțiuni ca tortură, “Amnesty International” argumentează într-un Raport Oficial, care se referea și la România, că cei internați psihiatric în mod abuziv sunt victime ale torturii, deoarece:
1. Victimele erau internate sub dubla responsabilitate a organelor medicale și de securitate.
2. Torționarii au avut tot timpul controlul fizic asupra victimelor.
3. Victima era supusă suferințelor fizice și psihice.
4. Procesul victimizării era deliberat, sistematic și era în fapt, scopul activității.
5. Scopul victimizării „terapeutice” nu era de a scadea o suferință, ci de a obține o informație, o confesiune, umilirea și distrugerea vieții, personalității, determinând dizidentul să renunțe la luptă.
6. Procesele psihiatrice nu sunt numai pentru pedepsirea victimei, ci și pentru a înspăimânta pe alți dizidenți siliți astfel să renunțe la convingerile lor politice.
7. Statul participă direct sau indirect la organizarea torturii care va avea loc într-o instituție de stat, pusă în scenă de către medici salariați ai Statului și de către agenții de Securitate ai Statului comunist.
După 1990, La Ministerul Sănătății, s-a constituit Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor în Psihiatrie din Mun. București. Președintele acestei comisii a fost Dr. psihiatru S. Diacicov. Cât a apucat să funcționeze, această Comisie a analizat 200 de cazuri, din care 60 le-a stabilit că au fost abuzuri psihiatrice, care au fost săvârșite pentru înlăturarea contestatarilor regimului comunist și a conducătorilor săi.
Cu privire la lucrările acestei Comisii, Dr. psihiatru I. Cucu, profesor universitar, a publicat în anul 2005, la Piatra Neamt, studiul denumit ”Psihiatria sub dictatură. Cartea albă a psihiatriei românești”. În studiul respectiv sunt prezentate și cele 60 de cazuri de abuzuri psihiatrice stabilite de Comisia Diacicov.
O altă categorie de victime a infracțiunilor contra umanității săvârșite în perioada regimului comunist în România, este cea a persoanelor ce au încercat să treacă ilegal frontiera de stat și au fost ucise de forțele statului totalitar.
Din documentele aflate la dispoziție reiese faptul că pe malul “sârbesc” al Dunării sunt multe cimitire unde sunt îngropați cetățeni români uciți prin împușcare sau prin alte metode (ex. trecerea cu șalupa în viteză peste cei ce încercau traversarea Dunării înot), de către autoritățile românești în intenția de a-i împiedica cu orice preț să părăsească țara.
Victimele erau pur și simplu ucise, iar corpurile acestora abandonate în apele Dunării, cadavrele eșuând pe celălalt mal, unde erau recuperate de cetățenii și de autoritățile sârbe, care procedau la înhumarea acestora.
În Arhiva Procuraturii Militare Timiș se găsesc cazuri de împușcare a victimelor respective, cu totul altele decât cele îngropate pe malul ”sârbesc” al Dunării, de autoritățile statului român în încercarea de a le opri să treacă frontiera de stat. Aceste victime au fost ucise sau vătămate pe pământ românesc, morții fiind înhumați și întocmite dosare penale pentru fiecare caz în parte.
Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva din cazurile respective:
Ciucur Ion (31 ani; împușcat mortal, 1983);
Bunda Dumitru (22 ani; împușcat mortal, 1985);
Barz Pavel (30 ani; împușcat mortal, 1986);
Manaria Constantin (34 ani; împușcat mortal, 1986);
Lionte Gheorghe (28 ani; înjunghiat mortal cu baioneta, 1987);
Grab Ioan (23 ani; împușcat mortal,1988);
Briscan Doru (19 ani; ucis la Jimbolia, 1988);
Olah Zoltan (30 ani; împușcat mortal, 1988);
Botocan Mircea (24 ani; împușcat, 1989);
Bozgan Mircea (22 ani; împușcat mortal,1989), s.a.m.d. Vom reveni. (Ec Adrian Radu).
