Începe din nou campania electorală. Începe din nou perioada în care fiecare candidat încearcă să spună ce vrei să auzi. Nicușor Dan face exact invers. Nu se pliază, nu se adaptează în funcție de public, nu-și reglează discursul după vântul din sondaje. Este, poate, unul dintre puținii lideri politici care nu încearcă să placă tuturor.

Și, paradoxal, exact asta îl face autentic.

Popularitatea poate fi un pericol

În România, am fost obișnuiți cu politicieni care știu să „dea bine”. Care spun ce trebuie în campanie și fac ce trebuie pentru partid după. Lideri care caută mereu consensul superficial, care nu supără pe nimeni, dar nici nu schimbă nimic.

Nicușor Dan refuză aceste reguli. Nu vorbește pe placul tuturor, nu promite imposibilul, nu mimează empatia doar pentru efect electoral. Nu merge în talk-show-uri să se certe și nu se lasă folosit de voci populiste.

Mulți l-au criticat pentru asta. Pentru că nu e „carismatic”. Pentru că nu e „spectaculos”. Pentru că nu „știe să se vândă”. Poate tocmai pentru că nu vinde nimic, în afară de munca lui și ideile în care crede, este unul dintre puținii oameni politici care nu datorează nimănui nimic.

Independent nu e doar un cuvânt pe buletinul de vot

Independența lui Nicușor Dan nu e o strategie de campanie. Nu e o etichetă, e un stil de viață politică. Nu e susținut de niciun partid mare, nu are o rețea de favoruri în spate, nu trebuie să „răsplătească” funcții după alegeri. Iar în România anului 2025, acest lucru devine mai important ca oricând.

Pentru că într-o țară în care partidele mari își schimbă dușmanii în funcție de rotația guvernării, un lider care nu e parte din această ecuație devine un reper. Un punct fix într-un sistem instabil.

Politica pe principii nu e pentru toată lumea. Un om ca Nicușor Dan nu poate fi pe gustul tuturor. Nici nu trebuie. Pentru că nu toți caută coerență. Unii vor doar să fie ascultați, chiar și atunci când greșesc. Alții vor să li se spună ce vor să audă, indiferent cât de fals e.

Pentru cei care caută claritate, principii și libertate de gândire, Nicușor Dan este una dintre cele mai clare alegeri. Pentru că nu are o agendă ascunsă. Nu are datorii politice. Nu joacă dublu. Și într-o politică plină de compromisuri, acest lucru îl face, paradoxal, periculos pentru sistem.

Nu e comod. Nu e manevrabil. Nu poate fi „aranjat”. Nu toată lumea vrea un lider ca el. Și exact asta ne trebuie. România are o problemă veche: așteaptă de la lideri să fie totul pentru toți. Puternici, dar blânzi. Răzbătători, dar smeriți. Carismatici, dar serioși. Este o rețetă imposibilă.

Nicușor Dan nu joacă acest joc. Nu vrea să fie liderul pe care îl construiești în PowerPoint. Vrea să fie liderul care spune lucrurilor pe nume și își asumă consecințele. Poate că nu e omul tuturor, dar e omul care nu va trăda încrederea celor care l-au ales. Pentru că nu are pe cine altcineva să mulțumească decât pe ei.

Nicușor Dan nu va câștiga competiția pentru „cel mai simpatic”

Alegerile prezidențiale nu sunt despre cine dă cel mai bine pe sticla televizorului și nici pe ecranul telefonului. Nu,Nicușor Dan nu va câștiga competiția pentru “cel mai simpatic”, dar poate câștiga respectul celor care vor, în sfârșit, un lider adevărat. Un lider care nu e cu toți, dar e pentru toți. Care nu cere încredere, ci o construiește. Care nu joacă un rol, ci trăiește o misiune. Și mai ales, un lider care nu datorează nimic niciunui partid. Doar oamenilor.

Poate că nu e omul tuturor, dar este, fără îndoială, liderul de care România are nevoie acum.

Uneori, cel mai puternic mesaj nu e cel strigat în stradă, ci cel rostit în tăcere, iar România ultimilor ani a tăcut. Milioane de oameni au ales, de la scrutin la scrutin, să nu mai meargă la vot. Nu pentru că nu le pasă, ci pentru că au obosit să creadă.

Această tăcere electorală, manifestată prin absenteism, este una dintre cele mai sincere forme de protest. Este forma prin care o societate dezamăgită spune: „Am fost acolo, am votat, am sperat. Și nimic nu s-a schimbat pentru mine.” Asta ar trebui să dea fiori oricărui om politic care mai crede că votul e doar o statistică de trecut în excel.

Alegerile care au vorbit prin absență

România a coborât, în ultimele decenii, spre fundul clasamentului european la participare electorală. La parlamentarele din 2020, doar 32% dintre români au votat. La europarlamentare, entuziasmul a fost episodic. La multe alegeri locale, în special în orașele mari, prezența nu depășește jumătate din electorat.

În spatele acestor cifre nu se ascunde apatia, ci o lipsă profundă de încredere. În partide. În lideri. În sistem. Oamenii nu mai cred că votul lor contează. Și mai grav, nu mai găsesc pe nimeni în care să creadă.

Când alegătorul nu mai vede diferența

În discursuri, aproape toți politicienii promit același lucru: reformă, cinste, competență. Realitatea este alta. Ajunși la guvernare, distanțele dintre stânga și dreapta se estompează. Ne ascundem după alianțe. Păstrarea puterii devine mai importantă decât folosirea ei în interes public. Funcțiile se negociază, nu se câștigă. Promisiunile se uită imediat ce se închid urnele.

Și atunci, alegătorul tace. Nu mai protestează, nu mai scrie pe Facebook, nu mai merge la vot. Se retrage.

Un lider autentic nu cere voturi. Le merită.

În această Românie tăcută, liderii autentici sunt rari, însă necesari. Un astfel de lider nu trebuie să fie perfect. Trebuie să fie coerent. Să inspire prin felul în care își trăiește principiile, nu prin cât de bine sună discursul.

Nicușor Dan este una dintre puținele figuri publice care au reușit să câștige încredere nu prin retorică, ci prin coerență. Nu prin apartenență de partid, ci prin distanțare față de compromis. Nu prin negociere de funcții, ci prin refuzul de a le tranzacționa.

Alegerile din 2024, în care a câștigat din nou Primăria Capitalei în ciuda unui context politic extrem de fragmentat, arată că oamenii nu au renunțat complet la speranță. Doar că au devenit mai exigenți. Mai greu de convins. Și pe bună dreptate.

Ce le datorăm celor care au tăcut

Tăcerea alegătorului nu este un abandon. Este o așteptare. O așteptare ca cineva să apară și să fie diferit. Mai sobru. Mai asumat. Mai interesat de binele public decât de binele propriu.

Această tăcere se poate transforma din nou în implicare – dar doar dacă liderii care vin în fața ei sunt reali. Dacă nu mint. Dacă nu se folosesc de funcții, de rețele, de marketing cinic.

România tăcută poate redeveni România vocală, însă doar în fața unui om în care să se regăsească. Iar acești oameni – când apar – trebuie susținuți. Fără echivoc. Fără teamă. Fără calcule electorale.

Un vot nu se câștigă prin afișe sau bannere. Ci prin încredere, iar încrederea nu se obține într-o campanie. Se construiește în ani de consecvență.

Într-o țară în care oamenii au învățat să se protejeze prin tăcere, liderii autentici sunt cei care au curajul să spună adevărul chiar și când nu e popular. Nicușor Dan este unul dintre puținii care nu au cerut tăcerii să devină aplauze. Ci au vorbit sincer, constant, cu respect.

Poate că nu va avea susținerea partidelor mari, dar are șansa de a câștiga ce e mai greu: susținerea oamenilor care au ales, de prea mult timp, să tacă.

În ultimii 30 de ani, administrația românească a fost adesea condusă nu de cei mai competenți, ci de cei mai obedienți. Nu de cei care știau, ci de cei care executau, iar asta nu este doar o problemă morală, ci este o explicație directă pentru stagnarea economică, pentru infrastructura precară, pentru sistemul public sufocat de birocrație și incompetență.

România nu duce lipsă de profesioniști. România duce lipsă de curajul politic de a-i pune acolo unde contează.

Loialitatea bate competența

De fiecare dată când se schimbă guvernul, mii de funcții în instituții publice se redistribuie ca răsplată politică. Agenții, ministere, direcții, consilii de administrație devin monede de schimb. Și de fiecare dată, această practică are același rezultat: discontinuitate, ineficiență și o administrație care se teme mai mult de partid decât de cetățeni.

Această cultură a loialității politice înlocuiește, sistematic, meritocrația. Prețul? Este plătit de noi toți – prin servicii publice slabe, prin decizii proaste, prin lipsa de reformă reală.

E suficient să privim către sistemul de sănătate, unde manageri numiți politic rămân în funcție ani întregi în spitale în care condițiile sunt sub orice standard european. Să ne uităm la sistemul educațional? Unde directori de școli sunt schimbați după culoarea guvernului? Sau în companiile de stat, care ard milioane de euro anual pe salarii pentru funcții de decor?

Nicușor Dan: un altfel de standard

Într-o asemenea cultură, un lider care refuză logica de partid și alege competența iese în evidență. Așa cum a făcut Nicușor Dan, care și-a construit întreaga carieră politică în jurul unui principiu simplu: funcțiile publice trebuie să fie despre expertiză, nu despre influență.

Ca primar general al Capitalei, a rezistat presiunii de a face numiri „strategice” și a preferat oameni cu experiență, chiar dacă nu veneau din zona politică. A fost criticat pentru lentoare, dar nu a fost niciodată acuzat că și-a împărțit funcțiile cu „ai lui”.

De fapt, asta l-a și izolat politic: a refuzat să funcționeze în logica tranzacțională care definește sistemul actual. Și tocmai prin această izolare, a devenit un simbol al unei alte normalități.

Cazul Rădăuți, unde competența înfruntă sistemul

Un exemplu recent: primarul municipiului Rădăuți, Bogdan Loghin, a fost exclus din PNL după ce și-a anunțat public susținerea pentru Nicușor Dan la prezidențiale. Motivația? „Lipsă de loialitate”. Doar că Loghin nu a făcut decât să spună ce mulți alții gândesc: că România are nevoie de un președinte care nu datorează nimic partidelor, ci doar alegătorilor.

Această excludere este, în sine, o dovadă a felului în care funcționează politica: nu e vorba despre idei, ci despre control. Nu despre performanță, ci despre disciplină.

Cei care susțin lideri verticali sunt penalizați, iar cei care acceptă compromisul sunt recompensați.

De ce meritocrația NU este un moft

Mulți o consideră un ideal teoretic, dar meritocrația este esențială pentru orice stat care vrea să progreseze. Țările cu administrații performante au în comun un lucru: instituții în care profesioniștii sunt promovați pe criterii obiective, nu pe baza sprijinului politic. Este momentul să cerem același lucru și în România.

Un președinte cu o viziune meritocratică poate influența numiri esențiale în instituții cheie, poate propune oameni competenți în funcții de reprezentare și poate da tonul unei administrații bazate pe responsabilitate, nu pe apartenență.

A alege între loialitate politică și competență nu ar trebui să fie o dilemă, dar în România de astăzi, din păcate, este.

Nicușor Dan propune un alt model. Un model care nu se construiește pe rețele de influență, ci pe coerență, rigoare și curajul de a rămâne fidel principiilor, chiar și când ești singur împotriva sistemului.

Dacă vrem o administrație care funcționează, avem nevoie de un președinte care nu datorează nimic nimănui – în afară de oameni. Și poate că tocmai de aceea, într-o Românie care încă ezită între trecut și viitor, Nicușor Dan nu este doar un candidat. Este un semnal că se poate altfel.