Manifestaţii masive în Germania de Est: Gorby, ajută-ne!

Tot mai mulţi est-germani urmează îndemnurile grupurilor contestatare, consolidate prin crearea Noului Forum (12 septembrie) şi a Înnoirii Democratice (1 octombrie). Reforme interne profunde şi posibilitatea deplasării în afara frontierelor ţării, sunt principalele revendicări ale miilor de persoane care defilează cu regularitate şi din ce în ce mai masiv pe străzile marilor oraşe în luna octombrie: la Leipzig (la   2 octombrie), 15.000-20.000 de oameni care scandează: ,,Democraţie azi sau niciodată!”; la Dresden (4 octombrie); în Berlinul de Est (7 octombrie), cu ocazia ceremoniilor celei de-a 40-a aniversări a R.D.G.; din nou la Leipzig (9 octombrie, 50.000-70.000 de manifestanţi). Pe  16 octombrie, marile oraşe sunt străbătute de cortegii enorme de manifestanţi (120.000 la Leipzig; 25.000 la Dresden; 10.000 la Magdeburg…).

În paralel, are loc un exod masiv. Trecând prin Ungaria sau refugiindu-se în ambasadele R.F.G. din Varşovia şi mai ales din Praga, mii de germani încearcă să ajungă în Germania de Vest. Aflat în vizită în RDG,  pe 6 şi 7 octombrie, Mihail răspunde ultimatumurilor populare („Gorby, ajută-ne!”), încurajând partizanii reformei.

„Ameliorarea reglementării trecerilor între cele două Germanii, cât şi o creştere a nivelului  de trai al populaţiei s-ar fi înscris perfect în politica de intensificare a relaţiilor Est – Vest, în special R.F.G. – U.R.S.S., în care se implică activ Mihail Gorbaciov şi cancelarul vest-german Helmuth Kohl. Principalul conducător în funcţie Erich Honecker este în dezacord complet cu  ameliorarea reglementării trecerilor între cele două Germanii, cât şi o creştere a nivelului  de trai al populaţiei, ca de altfel şi cu principiile perestroikăi, lansate de Gorbaciov. Este suficient ca Gorbaciov să-şi exprime rezerva pentru ca, la 18 octombrie, Biroul Politic să se desolidarizeze de secretarul general şi să-l înlocuiască cu Egon Krenz.

Dar conflictul se amplifică foarte repede. În curând, sute de mii de est-germanii cer schimbări rapide (500.000 în Berlinul de Est, la 4 noiembrie; 300.000 pe 6 noiembrie la Leipzig). În urma demisiei în bloc, Biroul Politic este profund reînnoit, în timp ce reformatorul Hans Modrow devine şeful guvernului. La 9 noiembrie,  Partidul Comunist est-german decide spargerea Zidului Berlinului, renunţarea la rolul conducător şi acceptarea alegerilor libere.

Revoluţia de catifea de la Praga

Aceste evenimente, la care cehoslovacii au fost spectatori şi chiar martori – prin intermediul refugiaţilor est-germani care se precipitau spre Vest -, au jucat un rol determinant în ultimul act al ,,Revoluţiei de catifea”, remarcă Eusebiu Narai în studiul „Anul 1989 în Europa Centrală şi de Est”.

Conducerea Partidului Comunist cehoslovac a simţit pericolul încă de la anunţarea căderii lui Honecker. Cu atât mai mult cu cât Gorbaciov, la 7 noiembrie, adusese la cunoştinţa ambasadorului Cehoslovaciei dorinţa sa privind o schimbare la Praga. La 17 noiembrie, 30-50.000 de studenţi au decis comemorarea la Praga a manifestaţiei din 1939 împotriva ocupanţilor. Incredibila brutalitate cu care au fost dispersaţi de forţele de poliţie şi zvonul morţii unui tânăr manifestant au provocat – după cum doreau, fără îndoială, cei care au răspândit vestea – indignarea întregii populaţii. A doua zi, 200.000 de praghezi erau în stradă; universităţi şi teatre erau în grevă. Peste încă o zi, la 19 noiembrie, Václav Havel a regrupat douăsprezece mişcări independente sub numele de Forumul civic şi a propus autorităţilor o masă rotundă privind ,,situaţia critică a ţării”.

Începând cu 24 noiembrie – zi în care Biroul politic al P.C. a demisionat în bloc şi când, în timpul unei imense manifestaţii, Václav Havel şi Alexander Dubček au apărut împreună -, Forumul civic a preluat iniţiativa. Având ca armă principală ameninţarea cu greva generală (efectivă pe 27 noiembrie), el l-a influenţat în mod decisiv pe premierul  Ladislav Adamec . Se formează un nou guvern cu majoritate necomunistă, iar la 29 decembrie Václav Havel îl înlocuieşte pe Gustáv Husák la preşedinţia Republicii.

Bulgaria. Jivkov, victima propriilor greşeli

Destituirea lui Teodor Jivkov – aflat în fruntea Partidului Comunist bulgar din 1954 – se explică prin îmbinarea unor factori deja bine identificaţi, se arată în studiul “Anul 1989 în Europa Centrală şi de Est”.

„Jivkov a fost în primul rând victima greşelilor propriei sale politici. Împrumuturile masive pe care le solicitase şi care duseseră la o datorie externă de 10 miliarde de dolari nu au împiedicat scăderea foarte semnificativă a nivelului de trai. Pe de altă parte, intensificarea campaniei sale de ,,bulgarizare” din vara anului 1989 (n.r. a minorităţii turce) a fost condamnată în Occident, care a denunţat o încălcare marcantă a Drepturilor omului. În această pasă delicată, Jivkov nu a găsit sprijin nici la Moscova – unde Mihail Gorbaciov nu-i acorda încredere -, nici în rândul populaţiei sensibile la schimbările în curs în U.R.S.S. şi în Europa; şi nici în sânul Partidului, unde se pregătea un complot împotriva  lui, cel puţin din primăvara lui 1989. Acesta era condus de Petăr Mladenov, ministrul afacerilor externe, Andrei Lukanov, vice-prim-ministru şi D. Djurov, ministrul apărării. Aşteptând în zadar un semn din partea lui Mihail Gorbaciov, conjuraţii au trecut la acţiune pe 23 octombrie, când P. Mladenov adresează Comitetului central o scrisoare virulentă împotriva lui Jivkov. Secretarul general încearcă să pareze, dar, definitiv convins că este ,,părăsit” de Mihail Gorbaciov – care refuză să-l primească, la Moscova, la începutul lui noiembrie -, este nevoit să accepte, la 10 noiembrie, înlocuirea sa în fruntea Partidului şi Statului cu Petăr Mladenov, care se orientează imediat spre o politică de ,,restructurare” de tip gorbaciovist, deci fără repunerea în discuţie a socialismului. Intervine atunci o societate civilă pe care o mână de intelectuali încerca – de câteva luni – să o trezească prin diferite acţiuni (formarea unui club pro-glasnost şi perestroika, mitinguri ecologiste…). Servind frecvent drept catalizatori, studenţii organizează – începând din   18 noiembrie – o serie de manifestări susţinute de aproape 100.000 de  persoane, la Sofia, la 10 decembrie, pentru solicitarea aprofundării reformelor. Ţinând cont de unele dintre aceste dorinţe, Partidul propune renunţarea la rolul său de conducător, adoptarea multipartitismului şi o economie de piaţă”, se mai arată în studiul citat.

România şi întâlnirea de la Malta. Cum s-a ales locul întâlnirii Bush-Gorbaciov

În zilele Revoluţiei din Decembrie 89 şi după aceea s-a speculat mult pe rolul întâlnirii de la Malta, în căderea comunismului din România. Chiar şi oamenii simpli vorbeau pe la cozile care apăruseră odată cu aprovizionarea magazinelor că Bush şi Gorbaciov ne-au scăpat de Ceauşescu după ce au făcut planul la Malta. Aşa să fi fost oare? Stenogramele întâlnirii dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov, din 2-3 decembrie 1989, arată că numele României nici nu a fost pomenit la acel summit şi că schimbările din ţara noastră se înscriau în curentul reformator ce cuprinsese Europa Centrală şi de Est.

De remarcat că tatonările unei întâlniri la nivel înalt ruso-americane începuseră încă din ianuarie 1989, iar după ce a fost convenită de ambele părţi, discuţiile s-au axat pe locul unde urma să se desfăşoare.

Conform dr. Constantin Corneanu, Malta nu a fost prima opţiune pentru desfăşurarea summit-ului. „Preşedintele Bush dorea să-l invite pe Gorbaciov la Camp David sau la Kenennbunkport. Era luată în calcul şi varianta unui loc îndepărtat din Alaska, astfel încât întâlnirea putea avea loc la jumătatea drumului dintre Moscova şi Washington. Însă, sovieticii doreau ca prima întâlnire Bush-Gorbaciov să se desfăşoare pe teren neutru. Sicilia a fost refuzată de către sovietici. La sugestia lui William Bush, preşedintele Bush a acceptat Malta ca loc de întâlnire. Moscova a fost de acord cu Malta şi a propus ca întâlnirea să aibă loc la bordul unor nave militare sovietice şi americane, în golful Marsaxlokk. Mass-media internaţională şi opinia publică au aflat în dimineaţa zilei de 31 octombrie 1989, din paginile lui Washington Post, că întâlnirea se va desfăşura la Malta. „Cam proastă alegere, mai ales dacă se vor întâlni la bordul unei nave. Vremea e groaznică în această perioadă a anului”, avea să declare o secretară din staff-ul Consiliului Naţional de Securitate al SUA care îşi petrecuse doi ani la ambasada americană din Malta”, afirmă Constantin Corneanu în lucrarea “Summit-ul sovieto-american de la Malta (2-3 decembrie 1989). Stenograma unei întâlniri”.

Aşadar, întâlnirea a avut loc la Malta, pe crucişătorul sovietic „Maxim Gorki“, ancorat  în Golful Marsaxlokk. Summit-ul i-a dat frisoane lui Nicolae Ceauşescu, aceasta temându-se că îi va aduce sfârşitul. Iată ce scria fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, într-o notă dintr-un Raport olograf, adre­sat lui Ni­colae Ceauşescu, privind pro­blemele ce urmau a fi abordate, în cadrul întâlnirii de la Malta, între Mihail Gor­baciov şi George Bush.

„Notă:  Din datele de care dispunem re­zul­tă că la întâlnirea dintre Bush şi Gor­­baciov ar urma să se discute şi pro­­blema exercitării de noi presiuni coor­donate asupra acelor ţări socia­lis­te care nu au trecut la aplicarea de „re­forme reale”, fiind avute în vedere în­deo­sebi RP Chineză, Cuba şi România. Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier”, se arată în raportul  Nr. 0075/989 Strict Secret, datat 1 decembrie 1989.

Dr. Constantin Corneanu arată însă că o radiografie a stenogramelor de la acest summit, a memoriilor par­ti­ci­panţilor la acele evenimente, precum şi alte numeroase iz­voare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel sfârşit de an 1989. Prezentul şi vii­torul ei se integra în contextul mai larg al transformărilor din Europa Răsă­ri­teană în care predomina strigătul tineretului comunist est-german: „Gorbi, ajută-ne! Gorbi, ajută-ne!”. Malta a fost locul în care numele României nu s-a rostit deloc, cu atât mai puţin nu s-a discutat o soluţie politico-militară sau economică privind pre­zentul şi viitorul ei.

Pe de altă parte, discuţiile între patru ochi dintre cei doi lideri nu au fost date publicităţii, iar într-un interviu dat de George Bush, înaintea întâlniri de la Malta, liderul de la Casa Albă vorbea despre România, aşa cum reiese din fragmentul publicat de revista Historia.

„Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. Nu ştiu când se va întâmpla acest lucru. Am trimis în România un nou ambasador, Alan Green, care îmi este prieten. L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent, ce cunoaşte bine părerile mele despre democraţie şi libertate. Cred că Alan Green a plecat la 29.11.1989 spre România şi el va prezenta punctul nostru de vedere, al meu personal, preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În orice caz, vom încerca, dar va fi foarte greu”, afirma George Bush.