Scriitorul Richard Ford a fost văzut ca vedeta incontestabilă a celei mai recente ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere FILIT, din Iaşi. Romancierul a povestit în ce fel este marcat de întâlnirile cu scriitori şi cu cititori din toată lumea şi a comentat reacţiile virulente pe care le trezesc uneori cuvintele sale, fie că e acuzat că a avut reacţii agresive faţă de un critic literar sau altul, fie că a fost vorba despre afirmaţii care aveau legătură cu sclavia în Statele Unite.

”Am descoperit literatura târziu. Dar literatura a fost mereu în jurul meu. Faulkner trăia la două ore de mine, Eudora Welty trăia la două străzi de mine, Walker Percy stătea şi el foarte aproape. Literatura era în aerul din jurul meu cu mult înainte să mă gândesc la asta”, a povestit Richard Ford pentru MEDIAFAX în timpul FILIT, la Iaşi.

Redăm în continuare interviul acordat de Richard Ford agenţiei MEDIAFAX.

„Richard Ford îşi scrie personajele fără un contur exact, scrie personajul-noţiune, personajul-concept, personajul-stare. De cele mai multe ori, scrie natura umană din interior spre exterior, deşi ajută imaginaţia cititorului cu tuşe concrete. Disecă emoţia, dar nu chirurgical, o expune, o dezgoleşte, o lasă la vedere”, notează Black Button, editura care a publicat ediţia românească a prozelor sale din „Rock Springs”.

Reporter: Ce aşteptaţi de la întâlnirea cu publicul din Iaşi?

Richard Ford: Sper să nu fie nimeni rău cu mine. De multe ori, când sunt întrebat dacă m-am simţit bine răspund că ”da, pentru că nimeni nu a fost rău cu mine”.

Reporter: E important pentru dumneavoastră să puteţi spune asta. Ştiu că şi acum se vorbeşte despre confruntările dumneavoastră cu unii critici literari…

Richard Ford: Criticii merg pe trotuarul lor, eu merg pe al meu. Să nu vină pe partea mea. Ce a fost atunci sunt lucruri de demult. Oamenii tot vorbesc despre asta pentru că au creierii goi. După 40 de ani, asta e tot ce e interesant la mine? E o prostie.

Reporter: Spuneţi poveştile unor personaje neobişnuite pentru literatură…

Richard Ford: Nu şi pentru mine. Mie mi se par persoane obişnuite.

Reporter: Exact, sunt neobişnuite tocmai pentru că spre deosebire de modelul eroului, personajele dumneavoastră sunt cele mai obişnuite persoane…

Richard Ford: Să scrii despre personaje obişnuite, oameni care, dacă i-ai întâlni în realitate, nu te-ai gândi că sunt extraordinari în vreun fel, ţine de substanţa literaturii americane, de substanţa literaturii ruse, dacă pui mâna pe o carte de Turgheniev, de Cehov, eroii lor sunt oameni obişnuiţi. Deci nu e ieşit din comun să scrii despre oameni obişnuiţi şi să îndrepţi atenţia lumii spre ei.

Reporter: În schimb, nu îi lăsaţi să fie proşti…

Richard Ford: Sper că poveştile nu sunt proaste, personajele mele, în schimb, de multe ori nu arată cine ştie ce înţelegere sau au lipsuri din punctul de vedere al empatiei, ori al conştiinţei. E o frază în Henry James în care spune că dacă nu suntem uluiţi, probabil că nu sunt poveşti de spus despre noi. Putem fi uimiţi pentru că suntem proşti, pentru că suntem inconstanţi, indiferenţi, nu avem inimă, pentru oricare dintre aceste motive. Personajele mele nu sunt oameni-model…

Reporter: Şi cum ajunge acest tip de persoană să merite să le fie dedicată o poveste?

Richard Ford: Ei bine, speri că povestea îi va face să o merite. Dacă mergi pe stradă şi iei un om la întâmplare s-ar putea să nu merite o poveste. Dar, atunci când inventezi un personaj pentru a-l plasa într-o poveste care are şi alte calităţi decât cele ale personajului, limbaj frumos, situaţii interesante, probleme provocatoare, poate că vei putea să faci să fie mai interesantă o persoană care nu ar atrage altfel atenţia. Am editat un volum de Cehov, mai demult, şi am scris introducerea. Când eram student, mă gândeam mereu că se întâmplă ceva ce îmi scapă în proza lui Cehov. Vedeam că ai o poveste în care pare să fie ceva important, dar eu nu puteam să îmi dau seama despre ce era vorba. Mă făcea să văd că era posibil să fie lucruri care se petreceau chiar în faţa mea şi eu nu eram în stare să le înţeleg. Asta nu doar că m-a făcut să îmi doresc să fiu scriitor ci m-a şi convins că ar fi cazul să fiu mai atent la ce se întâmplă în jurul meu. De obicei oamenii se feresc de lucurile pe care nu le înţeleg. Eu sunt atras de ce nu înţeleg. Când am simţit la Cehov că viaţa merită mai multă atenţie, am fost învăţat şi cum să acord această atenţie. Acesta a fost evenimentul care m-a făcut să mă gândesc că ar fi o idee bună să fiu scriitor.

Reporter: Aţi început să scrieţi târziu…

Richard Ford: Da, o, da! Am descoperit literatura târziu. Dar literatura a fost mereu în jurul meu. Faulkner trăia la două ore de mine, Eudora Welty trăia la două străzi de mine, Walker Percy stătea şi el foarte aproape. Literatura era în aerul din jurul meu cu mult înainte să mă gândesc la asta. Nu prea am interacţionat cu aceşti scriitori. Cu Faulkner m-am întâlnit când aveam 18 ani, câştigase deja premiul Nobel, stătea în Oxford, Mississippi. Ştiam toţi cine e. Dacă îi citisem vreo carte, asta e altă poveste. Era o legendă. Pe Eudora Welty am cunoscut-o abia după ce trecusem de 30 de ani. E adevărat că o mai vedeam la băcănie din când în când. Ei erau singurii scriitori pe care i-am văzut. E mereu important să întâlneşti un scriitor. Mai ales un scriitor mare. Ajungi să vezi cât de normal e, că oricare ar fi originea realizărilor sale artistice, persoana aceea rămâne un individ obişnuit cu pantaloni şi şireturi. Cred că singurul lucru pe care cineva l-ar putea învăţa de la mine dacă m-ar întâlni ar fi chiar ăsta… cât de normal sunt, ce persoană obişnuită. Aş putea fi un scriitor mare, dar nu voi fi niciodată un om extraordinar.

Reporter: De ce nu?

Richard Ford: Pentru că nu s-a ivit ocazia. Nu asta a vrut viaţa de la mine.

Reporter: Aveţi în vedere un dialog cu lumea?

Richard Ford: Exact. În măsura în care orice roman e un dialog. Când citeşti o carte intri într-un dialog cu volumul. Cartea îţi propune lucruri pe care nu îţi vine să le crezi. Tu spui că nu e de crezut aşa ceva iar cartea poate reuşeşte să le facă un pic mai credibile. Apoi pui întrebări şi cartea poate că reuşeşte să îţi răspundă. Atunci când citeşti cărţi importante e întotdeauna un dialog, o conversaţie.

Reporter: Aţi scris o carte întreagă despre părinţii dumneavoastră. Cum a fost să îi priviţi ca personaje?

Richard Ford: Nu erau personaje. E interesant. Undeva, pe la finalul cărţii spun că ei nu au fost personaje, că sunt doar doi oameni care m-au crescut. Singura provocare atunci când am scris despre ei a fost să mă ţin pe mine în afara poveştii şi să-i prezint într-un mod în care să îi poţi recunoaşte dacă i-ai întâlni. Uneori citeşti o carte şi, după o vreme, vezi un film făcut după această carte. Te gândeşti, «vai! nu prea seamănă cu persoana pe care o aveam eu în minte când citeam cartea». Chiar şi eu, când a fost ecranizat romanul meu, ”Wildlife”, mă uitam la Jake Gyllenhaal, care juca rolul tatălui şi îmi spuneam «nu seamănă cu cel la care m-am gândit». Mi-am dorit atunci când îmi vezi părinţii, după ce citeşti cartea, să poţi spune «Îi cunosc». A fost greu şi să formulez propoziţii despre ei, şi să mă gândesc la ei pentru mult timp. Dar asta se întâmplă de fiecare dată când scriu.

Reporter: În ce fel aţi simţit că s-a îndepărtat varianta cinematografică de cartea pe care aţi scris-o?

Richard Ford: Aşa am şi vrut. Când am vorbit cu Paul Dano despre filmul pe care urma să îl regizeze, unul dintre lucrurile pe care i le-am spus a fost că ”uite, mi-ai cumpărat cartea! Cartea o să rămână mereu a mea. Tu fă-ţi filmul aşa cum vrei. Nu încerca neapărat să urmăreşti cartea. Dacă vrei să te abaţi de la povestea pe care o spun eu, nu te abţine. Şi aşa a făcut. El crede că nu s-a abătut decât foarte puţin. De câte ori am vorbit mi-am dat seamă că lui i se pare că s-a îndepărtat de poveste mai puţin decât a făcut-o, de fapt. La un moment dat i-am şi spus… ”uite, replica din scena cutare, pe care o spune Jake Gyllenhaal, e aşa de bună!” şi el mi-a răspuns, ”păi, tu ai scris-o”. Ne-am contrazis un pic. Eu credeam că el a scris unele replici, el era convins că sunt ale mele. Nici nu mi-am dorit vreun moment să facă el un film care să fie cum e cartea mea. Ar fi fost o pierdere de vreme. Dar n-a făcut-o, i-a ieşit un film bun. Cel mai bine e să îl vezi pe ecran mare, în cinematograf. Peisajele sunt uimitoare, cu cât le vezi mai mari, cu atât mai bine.

Reporter: Aţi afirmat că meritaţi să fiţi tras la răspundere pentru că Donald Trump a ajuns preşedintele Statelor Unite. În ce fel vă consideraţi vinovat?

Richard Ford: Trebuia să fac mai mult, trebuia să fac mai mult decât am făcut împotriva alegerii sale. Trebuia să mă implic mai mult în campanie, nu trebuia să mă complac cu ideea că aşa ceva nu se poate întâmpla în ţara mea. Poate că nu a fost doar o greşeală, ci şi o prostie. Acum, privind în urmă sunt speriat de faptul că am putut să mă înşel atât de tare cu privire la propria mea ţară. Trump nu este chiar un personaj american cu care n-am fi obişnuiţi. Ştim bine persoana arogantă, feroce şi lipsiţi de conştiinţă. Cărţile sunt pline de astfel de personaje. Dar eu nu am crezut că există vreo şansă să se întâmple aşa ceva, să ajungă preşedintele Statelor Unite. A fost o prostie din partea mea.

Reporter: Acum în ce fel vă explicaţi faptul că s-a putut întâmpla?

Richard Ford: Îmi pot explica dar problema e cum ne asigurăm că nu se va mai întâmpla altă dată. Nu avem un conducător pe care să îl putem admira, nu avem un conducător care să ducă mai departe istoria şi să sprijine instituţiile statului. Nu are niciun fel de conştiinţă. Dacă ar vorba numai despre o diminuare a speranţei după efuziunea de la începutul epocii Obama… asta se poate reface. Dar cred că a fost o reacţie la Obama, o reacţie rasistă. O reacţie a resentimentului şi o respingere a unei realităţi. Din fericire America e mai bună decât atât. Faptul că Trump e o ruşine şi e distructiv, eu cred că americanii înţeleg şi ştiu că trebuie să i se împotrivească, e un impuls care trebuie să fie învins. Este intolerant, e inuman. Poate că are de-a face şi cu alegerea ”şocantă” a lui Obama. Are mai puţin de-a face cu politica lui şi mai mult e vorba despre faptul că este afro-american. Hillary Clinton nu a pierdut din cauza politicii sale ci pentru că a avut o campanie groaznică, a apărut ca o persoană care nu e atrăgătoare şi ca femeie. Politica ei era acceptabilă. Dar ea a părut încrezută, indiferentă. Oamenilor nu le-a plăcut de ea. Soţia mea face politică. La nivel local. Acum doi sau trei ani a şi candidat. Cineva i-a spus «o să votez pentru tine pentru că îmi place de tine. Nu ne pasă ce crezi, pentru ce pledezi, ne place de tine sau nu”. Aşa sunt americanii. Din fericire, pe Trump e aşa uşor să nu îl placi încât cred că nu o să mai fie ales. Sigur, m-am mai înşelat, dar eu cred că o să mănânce bătaie numai pentru că e o persoană aşa respingătoare.

Reporter: De curând vi s-a reproşat că aţi vorbit despre personajele dumneavoastră comparându-le cu nişte sclavi?

Richard Ford: Eu pot spune orice vreau. Dacă nu îi place cuiva, e dreptul lui. Nu ştiu cine mi-a reproşat asta, dar e adevărat că am spus aşa ceva. Oricine zice un asemenea lucru, încercând să mă anuleze, nu ţine cont de faptul că personajele mele nu sunt oameni. Sunt instrumente alcătuite din limbaj, căroara eu le dau voie ce să facă şi eu le interzic ce să nu facă. Ce se mai poate spune despre asta. E evident că se înşeală oricine crede că nu pot spune aşa ceva pentru că am spus-o şi o să o tot spun. Un lucru putem spune despre scriitori cu siguranţă că sunt: liberi. Cine spune că eu nu pot spune ceva sau că nu ar trebui să o spun, foloseşte un argument opresiv, încearcă să îmi anuleze libertatea. Încearcă să îmi spună că sunt lucruri pe care le pot spune şi lucruri pe care nu le pot spune. Sunt prea bătrân pentru aşa ceva. Toată viaţa am făcut invers. Îmi spui că nu pot să spun ceva? Păcat, o să ţi-o repet în faţă, ca s-o auzi, pentru tot restul vieţii mele. Poţi să încerci să te descurci mai bine. Nu e prima dată când aud aşa ceva. Cred că am zis că uneori îmi aud personajele cântând în colibele lor unde trăiesc ca nişte sclavi. Nu pot să spun asta? Nu au existat sclavi? Nu am zis că sclavia ar fi fost bună. A fost groaznică. Dar nu au existat sclavi? Ba da, au existat. Sunt eu stăpânul personajelor mele într-un fel asemănător? Sunt! Nu îţi place? Nasoală treabă! N-ai cum să ştergi ceva ce a existat. E mai bine să nu uiţi. Am crescut în Sud, ştiu lucrurile astea. Sunt date jos tot felul de statui în acest moment în Statele Unite. Monumente dedicate unor eroi sudişti din Războiul Civil. În general susţin această mişcare. Afro-americanii care trăiesc în Sud nu ar trebui să fie obligaţi să admire şi să îi considere eroi pe nişte oameni pe care îi consideră malefici. E în regulă să fie date jos. Dar dacă ignori istoria ai mereu probleme. Nu ai cum să faci să dispară istoria. Uite, voi ştiţi asta în Europa. Noi, în America nu avem habar. Voi ştiţi asta pentru că aţi trăit mereu în apropierea unui monstru, Rusia. Noi nu ştim aşa ceva, ne imaginăm că sunt doar aberaţii şi că vor dispărea. Din păcate, rasismul probabil că nu va dispărea în America. Economia e cumva fondată pe rasism.

Reporter: Bine, nici Europa nu este chiar imună…

Richard Ford: Da, citesc despre asta mereu. Ungaria, Polonia… Nu e nicio diferenţă între rasism şi homofobie, între rasism şi oprimarea femeii în ţările musulmane. Mereu s-au întâmplat lucruri din această zonă. Nu faci decât să te expui atunci când uiţi aşa ceva.

Reporter: În ce fel resimţiţi climatul literar în Statele Unite astăzi, când scrisul este predat în universităţi şi prin programe la care încep să nu mai aibă acces întregi categorii sociale?

Richard Ford: Cred că ar fi nevoie de o generalizare pe care eu nu o pot face. E adevărat că sunt instituţii sponsorizate de universităţi în toată ţara, pentru cei care vor să ajungă scriitori. Dar nu ştiu dacă de acolo vin scriitorii. Eu predau la Columbia. Nu predau scrisul ci literatura, dar ştiu de cei din programele pentru scriitori. Cei mai mulţi nu vor reuşi ca scriitori pentru că nici în alt domeniu cei mai mulţi nu ar reuşi să se afirme. Nu se întâmplă. Programele pentru scris nu asigură mai mulţi scriitori buni. Nu cred asta. Scriitorii buni vin din orice mediu oricum. Nu creştem noi prea tare numărul scriitorilor buni. Cum eu predau literatura, scopul meu e să-i învăţ pe oameni să citească. Poate, dacă ajung cititori mai buni, au mai multe şanse să fie şi scriitori mai buni, dacă nu, asta e, vor fi consumatori mai buni de literatură. Vor fi publicul cărora li se va adresa literatura, vor ajunge ei înşişi profesori şi vor continua lucrurile acestea. Totuşi nu este un număr atât de mare. Cred că în toate programele ar putea fi implicaţi, dacă aş inventa o cifră, să zicem că ar fi 10.000 de persoane care studiază. Poate 10% dintre ei vor fi scriitori, dar majoritatea vor fi cititori.

Reporter: În ce fel a fost importantă descoperirea literaturii pentru dumneavoastră după o adolescenţă marcată de evenimente vii în care nu aţi prea citit?

Richard Ford: Literatura a fost o mană cerească pentru mine. Uneori îi spun soţiei mele ”nu reuşesc să îmi imaginez cum poţi să trăieşti fără să fii scriitor. Ca scriitor transpui pe pagină atât de mult din viaţă. Cei mai mulţi oameni, dacă au avut experienţe intense cum am avut eu în tinereţe, nu au ce face cu ele. Nu se pierd, nu e ca şi cum nu le-ar fi trăit, dar eu apuc să le trăiesc şi să le dau mai departe într-o formă care poate fi folosită de altcineva. Asta e o satisfacţie pentru mine. Nu cred că am avut o viaţă interesantă, am încercat să scriu cărţi interesante despre ce ştiu sau ce îmi pot imagina, dar, în cea mai mare parte a fost vorba despre a trăi de la o zi la alta, de la o oră la următoarea. Au fost multe întâmplări în adolescenţa mea, e adevărat, multe întâmplări, dar nu au fost întâmplări care să mă rănească. Nu au fost atât de grave încât să fiu marcat pentru totdeauna sau să mă distrugă. Uneori, scriind despre părinţii mei descopăr că spun ”ce buni au fost părinţii mei, şi cât de mult mă iubeau” şi mă întreb dacă nu îmi scapă ceva, dacă nu s-au întâmplat lucruri pe care le suprim ca să ajung la povestea mea. Chiar m-am gândit, pentru că pare incredibil pentru un scriitor ca mine să fi avut o copilărie aşa bună şi împlinită. Nu cred că îmi scapă ceva. Cred că paradigma privind originea scrierilor de ficţiune nu e cea mai bună. Cum că ai scrie despre traumele tale, despre rănile căpătate în tinereţe. Philip Roth spunea că trăieşti până la 18 ani şi, tot restul vieţii transpui în literatură ce ţi s-a întâmplat. În cazul meu nu e aşa. Şi chiar dacă ar fi, pentru că a murit tata, pentru că eu şi mama eram singuri, pentru că am avut eşecuri, aveam greutăţi în învăţare… astea sunt lucruri normale. Tatăl oricui moare. Nu e ceva neobişnuit să ţi se întâmple.

Reporter: Cum se schimbă perspectiva dumneavoastră în urma întâlnirilor cu cititori din alte ţări decât Statele Unite?

Richard Ford: E impresionant. Am nevoie de un tip special de oameni pentru literatură. Am nevoie de scriitori care sunt şi cititori, dar mă întâlnesc şi cu persoane care sunt doar cititori din Germania, din România. Sunt cititori devotaţi. Sunt oameni pentru care literatura funcţionează ca o legătură cu toată lumea. E un lucru pe care nu îl realizezi în America. Poate că este o generalizare, dar americanii s-au obişnuit să ia ca sigure anumite lucruri, s-ar putea să fie perspectiva celui care este în interiorul poveştii, poate şi scriitorii români au impresia că publicul din propria ţară nu reuşeşte să aprecieze cum trebuie ceea ce are. Pentru mine e mai clar atunci când ies din ţară, cum reacţionează publicul. Mă gândesc la editorii mei. În Statele Unite, editorul meu are aceeaşi vârstă cu mine. Şi este obosit. E o muncă grea, e o activitate de corporaţie să fii editor în Statele Unite. Trebuie să te confrunţi cu problemele financiare, cu promovarea, cu vânzările. Mă uit ce diferite sunt cele două femei care mă publică în România la Black Button Books. Sunt pline de viaţă, pline de interes pentru carte, au mereu idei, ieşim la masă şi vorbesc despre cărţi în continuu, despre autori pe care îi descoperă. Pentru mine este o sursă de energie. Îmi aminteşte despre ce e vorba în literatură şi de ce mă interesează să fac acest lucru. Pentru că şi eu am acest tip de entuziasm, tot timpul citesc câte o carte.

Reporter: V-am văzut vorbind cu persoane foarte diferite şi arătaţi de fiecare dată acelaşi interes pentru interlocutor. De unde vine acest tip de atenţie pe care îl aveţi?

Richard Ford: De unde vine orice?! Poate în parte e vorba de tipul de om care sunt. Am crescut într-un mic oraş de provincie din Mississippi. Bunicii şi tata, mama mai puţin, dar tata era comis voiajor şi călătorea în tot felul de locuri cu maşina ca să vândă tot felul de lucruri. Şi întâlnea tot felul de persoane. Avea o curiozitate naturală pentru oameni. În cazul lui o fi fost naturală sau era cultivată pentru că avea de vândut lucrurile acelea, nu ştiu. Eu nu cred că încerc să vând nimic. Literatura a fost un noroc chior pentru mine. A fost ocazia de a-mi da seama de imaginaţia pe care nu prea îmi permiteam să o las liberă. Mă gândeam cât de important e pentru mine să întâlnesc un scriitor din Irak, de exemplu. Eram azi dimineaţă la micul dejun împreună cu soţia mea. A venit un bărbat şi m-a întrebat dacă poate să stea alături de noi, pentru că toate celelalte mese erau ocupate. Era liber la masa noastră, toate celelalte erau ocupate. S-a aşezat şi nu a mai spus nimic. L-am întrebat unde stă şi mi-a spus că e din Bagdad. Am zis «se poate trăi în Bagdad acum? Pentru că se ştie doar că l-am bombardat şi l-am făcut ţăndări». Mi-a spus că stă în nordul oraşului şi că se poate trăi acolo. În sud sunt mulţi oameni pe stradă care fac scandal. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre viaţa lui. Dar a început să se uite la telefon şi să vorbească cu cineva pe mobil. Nu ne-a mai adresat niciun cuvânt. Mi-a părut rău pentru că e, într-un fel, exemplul opus lucrurilor despre care vorbim acum. Dar e vorba numai despre o diferenţă în ceea ce priveşte comunicarea în societate, obiceiurile. Era în regulă să stea în faţa mea, un străin, şi să vorbească la telefon. Dar mie şi asta mi se pare interesant. Nu am cum să-i reproşez ceva. Nu era vorba că nu îi plăcea de mine sau că mă eticheta ca american… mi s-a părut interesant. .

Reporter: E genul de lucru pe care îl folosiţi în scrisul dumneavoastră…

Richard Ford: Dacă am povestit asta, poţi să pariezi că o să fie folosit. Înseamnă că mi-a rămas în minte şi poţi să fii sigur că o să apară undeva în ce scriu.

Reporter: Aţi scris şi ca jurnalist…

Richard Ford: Da, am învăţat asta de la colegii din Europa. Am învăţat că jurnalismul e compatibil cu activitatea scriitorului de ficţiune. Când am ajuns în Anglia şi în Franţa pentru prima dată, în anii ´80, mi-am dat seama că toţi scriitorii care făceau ceea ce făceam şi eu, scriau romane, scriau şi pentru ziare. M-am gândit că pot şi eu să scriu editoriale, că nu sunt obligat să mă angajez să predau scrisul în Indiana, că pot să îmi câştig aşa existenţa.

Reporter: Dar jurnalismul pe care îl practicaţi nu este niciodată demonstrativ. Descrieţi situaţii cum faceţi şi în ficţiune?

Richard Ford: Mă bucur că aţi remarcat asta. Doar cu preşedintele Trump cred că am făcut o excepţie. Mi-am asumat destul de mult o poziţie împotriva lui Trump. Dar, în rest, nu cred că ştiu mai bine decât cei care mă citesc. Cred că am doar avantajul timpului liber şi pot să surprind mai multe perspective asupra unei probleme. A fost un jurnalist cunoscut în Statele Unite, Walter Lippman, scria în Washington Post, cred, dar editorialele lui erau preluate de mai multe publicaţii. El spunea că rolul jurnalismului este să arate cetăţenilor ce pot să facă. Nu ce ar trebui să facă, ci ce pot să facă. Cam asta e şi perspectiva mea. Pot să îţi arăt mai multe lucruri ca să te ajut să te hotărăşti ce poţi face în calitate de cetăţean.

Reporter: Cum vedeţi tendinţa de azi a presei de a promova perspective care ţin să dea lecţii fie într-o direcţie, fie în alta?

Richard Ford: Ştiu ce spuneţi, e la fel în România? Cred că e un semn foarte rău. Arată că viaţa e dată peste cap, că tot cursul normal al vieţii devine de neacceptat într-un fel sau altul şi devine din ce în ce mai greu să fie acceptat. Într-un asemenea mediu, să încerci să fii echilibrat, să încerci să scrii romane care nu îţi spun ce ar trebui să faci şi îţi arată doar urmările unui tip sau al altuia de a te purta, să îţi foloseşti imaginaţia pentru a dezvălui ce urmări pot avea unele lucruri, nu sunt lucruri prea populare, nu este îndeajuns de extrem, nu e suficient de dramatic la modul evident. E mediul în care funcţionăm toţi acum. Eu nu cred că ştiu mai bine decât cel care citeşte, cred doar că pot să văd multe lucruri mai atent, nu neapărat mai clar, dar mai atent şi asta poate să îi folosească altcuiva.

Reporter: În ce măsură v-a afectat faptul că eraţi dislexic?

Richard Ford: Cred că a fost vorba despre transformarea unei probleme într-o calitate. Nu sunt dislexic într-un mod care să mă împiedice să funcţionez. dar citesc foarte lent. A cam trebuit să îmi dau singur seama. Când eram mic citeam mereu mai greu decât ceilalţi. Şi asta nu era bine. La Facultatea de Drept trebuia să petrec de trei ori mai mult timp decât colegii mei ca să citesc ce aveam de învăţat. În primul rând asta mi-a arătat că pur şi simplu aşa trebuie să procedez. Nu era altă cale. Ori făceam aşa, ori nu o făceam deloc. M-am gândit dacă e un avantaj sau un dezavantaj. M-am gândit că dacă procedez aşa cum pot eu sunt sigur că duc lucrurile la bun sfârşit. Apoi m-am gândit dacă mai sunt şi alte avantaje. Şi mi-am dat seama că da, cititnd mai lent, percep mai mult, văd limbajul într-un fel diferit de cel în care percep limbajul majoritatea oamenilor, aud limbajul. Acest lucru e un avantaj uriaş pentru un romancier. Cititorii citesc cuvânt după cuvânt. Iar eu aleg cuvintele pe rând. Ţin cont de sens dar şi de lungime, de numărul de silabe, de numărul de vocale. Şi acest lucru cred că e un mod de a scrie şi de a citi care îţi îmbogăţeşte experienţa.

Reporter: Şi cum de aţi evitat poezia venind cu acest tip de percepţie a limbajului?

Richard Ford: Toţi profesorii mei au fost poeţi. Din când în când aud câte un vers şi îl notez în carneţel. Mă gândesc şi că ar putea fi un vers dintr-un poem, dar nu pot niciodată să mă gândesc la versul următor. Un vers bun nu e un poem. De câte ori vreau să scriu al doilea vers nu e niciodată la fel de bun ca primul. Mă gândesc eu că poezia solicită un tip de intensitate la care nu am acces. Nu e cine ştie ce pierdere că lumea nu mă numără pe mine printre poeţi. În Statele Unite, poezia nu are un public prea larg. Eu am vrut să am mai mulţi cititori.

Richard Ford s-a născut în Jackson, Mississippi, în 1944. A publicat şapte romane şi trei volume de proză scurtă, printre care: „Cronicarul sportiv” (1986, Humanitas Fiction, 2008), „Ziua Independenţei”, (1995, Humanitas Fiction, 2009), „Women with Men” (1997), „A Multitude of Sins” (2002), „The Lay of the Land” (2006), „Canada” (2012), „Let Me Be Frank with You” (2014). Este primul scriitor care a primit în acelaşi an şi Premiul Pulitzer şi PEN/ Faulkner Award for Fiction, pentru romanul ”Ziua Independenţei”, în 1995. În 2001 a primit PEN/ Malamud Award pentru excelenţă în proza scurtă. volumul să de proze scurtă „Rock Springs” a apărut în limba română la editura Black Button, unde au fost publicate şi volumele sale ”Între ei. Amintiri despre părinţii mei”(2018) şi ”Viaţă sălbatică” (2019). Trăieşte în Maine împreună cu soţia sa, Kristina Ford.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.